Pelerin sub soarele Greciei, la Mega Spileo

Asemenea unui cuib de şoim, amplasat la o altitudine de 1.000 de metri faţă de nivelul mării, într-o coastă a muntelui Chelmos, Mănăstirea Mega Spileo, al cărei nume înseamnă "Marea Peşteră", este ferită de zgomotul şi agitaţia lumii de astăzi. Zece kilometri despart acest lăcaş de cult (despre care unii spun că este cel mai vechi din Grecia) de cea mai apropiată aşezare umană, oraşul Kalavrita. O distanţă aproximativă pare să o separe şi de cerul atât de senin, care la baza muntelui se dizolvă în Marea Egee precum cerneala în apă.

Până sus la "Marea Peşteră" drumul săpat în munte se înconvoaie şi se răsuceşte ca un şarpe boa în căutarea prăzii. Urcuşul este anevoios, însă panorama oferă imagini atât de impresionante, cât să-ţi rămână în memorie pentru o viaţă. Prăpăstii adânci, căptuşite cu păduri nesfârşite se cască ameninţătoare chiar în buza drumului, aproape de roţile autovehiculelor. În mod evident nu este un itinerar recomandat cardiacilor şi nici celor care au rău de înălţime, însă gândul că la finalul acestui drum vor descoperi una dintre cele mai fascinante vetre spirituale ale ortodoxiei greceşti îi determină pe mulţi să-şi învingă teama prin credinţă. Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni Recomandarea unui vânzător de suvenire - întâlnit în parcarea aflată la o distanţă rezonabilă de mănăstire -, referitoare la conduita ce trebuie respectată pentru a ne feri de accidente: "Nu priviţi nici în stânga, nici în dreapta, vedeţi-vă de drum. Tot înainte! Adâncimile sunt halucinante." Nu ignorăm sfatul localnicului şi urcăm la pas drumul pietruit cu migală ce duce sigur la aşezământul monahal. Pe partea stângă avem stânca bătrânului munte, iar în dreapta peisajul care ne-a însoţit tot traseul. Primul indiciu că locul este îngrijit de mână omenească este un izvor, sau mai degrabă o cişmea asemănătoare cu cele de la noi, de unde beau câţiva turişti însetaţi. E nevoie de apă vie, care să te purifice înainte de a intra în lăcaşul de rugăciune! Ceea ce impresionează cu adevărat de-abia acum urmează - fie că este vorba de înălţimea complexului monastic, fie de adâncurile duhovniceşti conţinute de acesta. Mai întâi apar zecile de ferestre care par scobite în munte, dispuse pe opt niveluri şi din spatele cărora se aud cântările clare ale călugărilor. Nici un chip, doar glasuri! Ghidaţi de imnurile de slavă, urcăm una după alta câteva trepte, deja tocite, care se caţără până la intrarea în biserică. De-aici de sus, senzaţia paradoxală că ai lumea la picioare şi că eşti o furnică în faţa imensităţii naturii te încearcă până când intri dincolo de uşa imensă de bronz a bisericii, unde te transformi, fără nici un dubiu, într-o furnică. Mai întâi te faci mic, mic în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului - Panagia Megaliospiliotissa. Cinstită cu mare evlavie de închinătorii greci, se spune că această icoană a fost pictată de Sfântul Apostol Luca. Icoana, făcută dintr-un fel de plastic şi din ceară, este înnegrită din cauza fumului cauzat de incendii. Chiar şi aşa, privirea pătrunzătoare a Maicii Domnului şi a pruncului Iisus se întrezăreşte în lumina candelelor. Conform istoricului acestui loc, icoana a fost descoperită de o tânără, Eufrosina, care era păstoriţă şi îşi purta oile sale prin aceste locuri. Aflând de minunata veste, doi fraţi din Tesalonic, Simeon şi Teodoros, au rugat-o pe Eufrosina să le arate unde se află icoana. Impresionaţi de nepreţuita comoară, cei doi fraţi au hotărât să nu se mai despartă de aceasta, aşa că prin anul 362 au construit o mănăstire în jurul peşterii celei în care a fost descoperită icoana Maicii Preamilostive. Peştera, deschisă vizitatorilor, este frumos împodobită cu icoane şi candele. De asemenea, aici se găseşte şi un izvor cu apă rece. Jertfă şi lumină Încărcătura spirituală, intimitatea şi frumuseţea interiorului bisericii greceşti, care poartă hramul Adormirii Maicii Domnului, ne-au făcut să ne simţim ca acasă, ca în faţa oricărui altar românesc. De secole, în sfântul lăcaş se păstrează fresce deosebite şi o podea de mozaic - adevărată operă de artă - în care se întipăresc vibraţiile tuturor paşilor care au poposit vreodată aici. O bucurie în plus pentru pelerinii care vin să se închine în acest loc este prezenţa unui număr mare de sfinte moaşte, păstrate într-o încăpere curată şi luminoasă. Trebuie ştiut că nectarul duhovnicesc din care pregustă credincioşii ortodocşi acum, în acest loc binecuvântat, a venit la schimb cu un preţ plătit scump de-a lungul timpului. Aşa se face că Mănăstirea Mega Spileo în anul 840 a fost arsă în totalitate de iconoclaşti (luptători împotriva cultului sfintelor icoane). A trecut timp până când împăratul Andronic Paleologul a reconstruit-o. S-a întâmplat în anul 1285. Înainte de cele două incendii, din anii 1400, respectiv 1600, mănăstirea a trecut printr-o perioadă cu adevărat înfloritoare. A devenit unul dintre cele mai bogate aşezăminte monahale din Grecia, iar obştea acestuia număra în jur de 450 de călugări. De asemenea, mănăstirea deţinea pământuri întinse în Peloponez, Macedonia, Constantinopol (Istanbulul de astăzi). Cu toate acestea, nimic nu poate înlocui pierderile iremediabile din timpul incendiilor, când mănăstirea a pierdut sfinte moaşte şi biblioteca ce conţinea un număr foarte mare de manuscrise rare. Iar pierderile nu aveau să se termine aici… În anul 1936, sfântul lăcaş a fost construit din temelii şi nimic nu părea să-i tulbure liniştea, până când, în decembrie 1943, trupele germane au asediat locul. Acest moment este înscris în istoria "Marii Peşteri" ca fiind cel mai sângeros: 22 de călugări împreună cu toţi vieţuitorii mănăstirii au fost ucişi, iar trupurile lor au fost aruncate de pe stânci. Pentru sufletele acestora, dar şi pentru folosul rugătorilor de pretutindeni, la Mănăstirea grecească Mega Spileo rugăciunea continuă îşi aduce prinosul său în faţa Împărătesei creştinilor, iar candelele nu încetează să se stingă.