Pelerinajul, drumul spre sfințenie
Un moment deosebit și încărcat de o semnificație spirituală adâncă în viața fiecărui creștin îl reprezintă pelerinajul. Acesta a fost din cele mai vechi timpuri o constantă a vieții religioase, în care pelerinul descoperă locurile pline de iubirea și lucrarea lui Dumnezeu, locuri sfinte și încărcate de o însemnătate aparte pentru creștinism devenite centre spirituale.
Pentru a fi părtaș bucuriei împărtășite de pelerinaj, creștinul trebuie să se pregătească sufletește, să se împărtășească cu Sfintele Taine, sfințindu-se pentru această cale, la finalul căreia să descopere ceea ce caută nu doar cu ochii trupești, ci să descopere totul și cu ochii sufletului și să se înarmeze cu răbdare, dragoste, credință și smerenie pentru a primi bucuria duhovnicească a locurilor prin care Mântuitorul Iisus Hristos a pășit, prin care sfinții și-au petrecut zilele vieții pământești, dar și în care se găsesc sfinte moaște, icoane și multe alte obiecte sfinte.
Sensul cel mai profund pe care pelerinajul îl presupune în viața credincioșilor îl reprezintă întâlnirea și comuniunea acestora cu Dumnezeu. În acest act de comuniune, creștinul pelerin caută să mulțumească lui Dumnezeu pentru grija și binefacerile pe care Acesta i le oferă, să i se ierte păcatele, fiind un act de penitență prin nevoința arătată în parcurgerea unui drum sau să primească ajutor din partea lui Dumnezeu în necazuri și grele suferințe.
Pelerinajul este între toate un drum al desăvârșirii spirituale și al întăririi credinței, pentru că această cale spre bucurie este un apel pe care Dumnezeu îl adresează oamenilor, pentru ca aceștia să vină mereu spre El. În acest sens, cel mai elocvent exemplu este al lui Avraam, despre care Sfântul Apostol Pavel spunea: „Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge” (Evrei 11, 8). Pentru că a răspuns la chemarea lui Dumnezeu, părăsindu-și locul de baștină, Urul Caldeii, și călătorind către țara făgăduită de Dumnezeu, chiar dacă nu știa unde va ajunge, împărtășindu-se prin credință de o legătură sfântă cu Acesta, Avraam a devenit părtaș al unei mari binecuvântări. Tot acest parcurs reprezintă un adevărat pelerinaj, în care, în urma chemării, Avraam L-a descoperit pe Dumnezeu la stejarul din Mamvri, unde S-a arătat în chipul a trei oameni. Avraam exemplifică perfect valorile unui adevărat pelerin, care a mers plin de credință acolo unde Dumnezeu i-a rânduit lui un loc, în care acesta avea să se împărtășească de bucurie.
În Sfânta Scriptură, ideea de credință a stat întotdeauna la baza pelerinajului, fiind un fundament al vieții spirituale. Ca un alt exemplu, trebuie privită și ieșirea evreilor din Egipt conduși de Moise către pământul făgăduit de Dumnezeu. Aceștia au mers în frunte cu Moise, fiind conduși de Dumnezeu prin semnul norului, pe o cale a desăvârșirii, fiind purificați de cele rele prin trecerea lor prin Marea Roșie, prin celebrarea Paștilor, o zi sfântă, care să amintească de trecerea din robia Egiptului spre libertate și cunoașterea lui Dumnezeu la Muntele Sinai, acolo unde Dumnezeu i-a oferit lui Moise Tablele Legii. La finalul acestui drum, evreii L-au cunoscut pe Dumnezeu. Acesta este și drumul unui pelerin: pocăindu-se de faptele sale, poate să se împărtășească de Dumnezeu și, prin credință, să ajungă să Îl cunoască și să se afle în comuniune cu El la capătul drumului. Folosind exemplul evreilor eliberați din Egipt, care se îndoiau de Dumnezeu la început, dar care la final au ajuns să creadă, pelerinajul reprezintă și pentru cei care au credința mai slabă un prilej de întărire; cei care nu pot să se stăpânească ajung să se deprindă cu virtutea răbdării și a înțelepciunii, iar cei care nu stăpânesc rugăciunea ajung să o înnoiască, deoarece pelerinajul este o cale încărcată de lumină, pace, bucurie și sfințenie, care aduce pe om mai aproape de Dumnezeu.
Orice pelerinaj la care omul participă este întâlnirea noastră cu Dumnezeu prin sfinții Săi. De aceea, pelerinajul este un drum al bucuriei și al jertfei noastre, urmând cuvintele Mântuitorului Hristos: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34-38). Drept aceea, sfinții pe care noi îi cinstim sunt modele de rugăciune, asceză și de întărire duhovnicească. Astfel, toate aceste harisme ale sfântului pe care noi îl cinstim cu evlavie întăresc omul, făcându-l purtător de Hristos. Toată jertfa pe care omul o face prin a participa la drumul sfințeniei este de a se împărtăși de har. Prin smerenie, în pelerinaj, omul capătă harul sfântului, dar și dragostea Mântuitorului Hristos pentru că El este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). De aceea, nu ne putem împărtăși de harul sfântului dacă noi nu avem ca suport nevoința lui și o inimă curată.
Sfântul Ierarh Nectarie spunea deseori în predicile rostite în fața credincioșilor săi că „nimic nu este mai de preț decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine Tron al lui Dumnezeu”. Acest drum pe care orice creștin îl parcurge este și un drum al rugăciunii neîncetate către Dumnezeu, pentru că aceasta este dorința fierbinte a sufletului omului de a se uni cu Dumnezeu. De aceea, pentru orice pelerin, rugăciunea este cheia care deschide Împărăția cerurilor și închide porțile iadului. Sfinții Părinți ne învață că rugăciunea omului trebuie făcută cu multă credință, să fie sinceră, cu toată stăruința și dragostea. Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola către Romani 10, 13 că „oricine va chema numele Domnului se va mântui”, arătându-ne grija pe care Hristos o are față de făptura Sa. Viața omului este o călătorie permanentă, fiindcă ne permite să-i cinstim pe sfinți, întărindu-ne în credință, dobândind îmbogățire spiritual-duhovnicească, dar și liniște sufletească, împărtășindu-ne de harul dumnezeiesc, atât de necesar pentru a ajunge la mântuirea sufletelor noastre.
Părinții Bisericii spun, de asemenea, că nădejdea și credința în Dumnezeu constituie trăsăturile esențiale ale vieții oricărui creștin ortodox pe care să le lucreze mai ales într-un context atât de sfânt cum este pelerinajul, o urmare a chemării lui Dumnezeu către El. Biserica ne cheamă prin participarea la aceste pelerinaje să cultivăm roadele cele bune și să acordăm o atenție mai mare înnoirii vieții noastre spirituale și să învățăm să cultivăm valorile creștine, care să ne conducă mai aproape de Dumnezeu, pe această cale a sfințirii. Părintele Iustin Pârvu le spunea oamenilor astfel: „Credința este până la urmă puterea de a iubi”, arătându-ne că omul are la bază credința ca temei al vieții duhovnicești. Așadar, putem spune ferm că numai prin credinţă și iubire omul se umple de harul lui Dumnezeu, care se revarsă peste cei care doresc să devină hristofori. Iubirea noastră față de sfinți este un sentiment nobil, înalt, întărit de versetul scripturistic: „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 16), arătându-ne că de aici izvorăsc toate celelalte virtuți pe care omul trebuie să le dobândească în această viață.
Ca o concluzie, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea despre această întâlnire cu sfinții ce o presupun pelerinajele: „Prin viaţa lor curată, închinată slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor, au urmat cuvintele Evangheliei lui Hristos, fiind astfel pentru noi modele desăvârşite de viaţă creştină”, îndemnându-ne și pe noi să fim propovăduitori ai Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, spre întreaga bucurie a Ortodoxiei creștine.