Penarul fermecat

Un articol de: Ioana Bogdan - 28 Decembrie 2010

De câte ori îi întrebi despre ce le aminteşte, în viaţa lor, sărbătoarea Crăciunului, oamenii răspund: despre copilărie. Are acest moment darul de a răscoli după inocenţa rămasă în noi şi mai are puterea de a ne transpune în timp, prin simţuri.

Mirosul portocalelor şi al crengilor de brad, foşnetul ambalajului din staniol al ciocolatei, luminile instalaţiilor electrice clipind ordonat, ca într-un dans, pe tonul blând al vocilor de colindători. Inocenţa noastră, salvată de naşterea Mântuitorului, iată ceea ce Crăciunul semnifică, pentru aceia care nu stăpânesc elocinţa cuvintelor din Scripturi, nici tâlcul lor, ci doar percep la nivel senzorial magia momentului. Şi mai semnifică ceva: rostul trecerii noastre pe pământ, în fapt, adevărata noastră naştere. Şi eu, ca şi alţii, atunci când simţurile mele sunt invadate de fiinţa aceasta care palpită şi care se numeşte Crăciun, îmi amintesc de copilărie. Să fi avut 5 ori 6 ani când am ştiut, dincolo de înţelegerea stângace a lucrurilor la vârsta aceea, când am simţit cu un instinct mai presus de mine, puternic şi decisiv, că voi fi scriitor. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv aşa de timpuriu intuit, am ştiut în egală măsură că am nevoie de instrumentele necesare. Ca şi acum, nici atunci nu mă gândeam că aş avea nevoie, în primul rând, de talent, ca şi cum nu calitatea a ceea ce aveam să fac era importantă, ci facerea în sine a destinului meu. Pe scurt, aveam nevoie urgent de caiete, creioane, gumă de şters, stilou şi, îmi imaginam eu pe-atunci, de cel mai frumos penar chinezesc. Câte nopţi n-am petrecut adormind cu gândul la cele mai fine creioane colorate pe care mintea mea le putea imagina, aşezate cu grijă într-un penar cu multiple compartimente pentru instrumentele de scris! Ei bine, astăzi, când scriu nişte platitudini în fond, pe care fiecare le cunoaşte, ei bine, zic, în această zi în a cărei dimineaţă nările mi-au fost invadate de mirosul fraged de brad şi portocale, ei bine, astăzi, mi-a venit în minte, ca în fiecare an, acelaşi gând frivol al penarului chinezesc, strecurat de Moş Crăciun sub pomul doldora de globuri. Dar pentru mine, acest obiect inutil în aparenţă, o cochetărie în fond - un penar -, nu era deloc o banalitate. Ceva care ţinea de esenţa mea, de existenţa mea, mă conducea neîncetat spre imaginea penarului chinezesc, pe capacul căruia fusese pictat un urs panda. Înăuntrul penarului se deschidea paradisul. Carioci de toate culorile, gume de şters sclipitoare şi parfumate, stilouri aurite şi compasuri poleite. Chiar dacă Moş Gerilă se insinuase sub mantia lui Moş Crăciun… Soarta tragică - tragică, în mintea mea de atunci - a făcut să nu primesc niciodată de la Moş Crăciun cadoul visat. Am căpătat, în schimb, de parcă mama mi-ar fi ghicit gândurile, un penar românesc, o imitaţie a celor chinezeşti, în sensul că se închidea cu un magnet. Imaginea penarului meu, pe care l-am primit alături de câteva creioane chinezeşti şi o carte, nu reprezenta nicidecum un urs panda, ci un avion cenuşiu, survolând inexpresiv pământul şi proiectat pe un cer de plumb. Înţelegeam, nu era chiar penarul perfect, şi mai înţelegeam că nu puteam, aşadar, deveni scriitoarea perfectă. Şi totuşi, Dumnezeu îmi dăruise ce voisem. Astăzi, fără să scormonesc prea mult în memorie, mi-am privit din nou cadoul, preţ de câteva secunde, cu ochii de atunci. Şi tot astăzi, cu aceiaşi ochi, am privit cum se deschide o lume întreagă, aceea a Crăciunului în comunism, o lume care nu era deloc perfectă, dar care nu reuşise să distrugă magia sărbătorilor de iarnă. Chit că brazii erau molizi şi cadourile constau în cel mult pijamale, cel puţin maiouri de corp ori batoane din zahăr, chiar dacă globurile nu se fabricau din plastic sau chiar dacă Moş Gerilă se insinuase în mod perfid sub mantia lui Moş Crăciun, îmi amintesc cu exactitate: eram fericită. De acum, puteam mânca bananele cele verzi, cumpărate de mama în urmă cu săptămâni, la coada vreunei alimentări socotite norocoasă. Se îngălbeniseră, aşadar se copseseră, adică puteau fi în sfârşit mâncate, într-un final aşteptat de toţi membrii familiei cu sufletul la gură. Ca să rămână intacte, mama le ascunsese de noi sus, pe un colţ al frigiderului Arctic. Mai puteam să scot cu mândrie, din ghiozdanul jerpelit, penarul meu nou şi să-l pun pe bancă în văzul colegilor de şcoală, posesori de penare chinezeşti. Fără doar şi poate: penarul meu nu era ca al lor, dar cel puţin aducea. Plus de asta, ei sigur n-aveau în penarele lor gumă de şters galbenă. Nici unchi ca al meu, şef de etaj la Magazinul Unirea. Primisem cadou de la el o pereche de adidaşi cu două dungi, de export, puteam să mă fălesc în ei la orele de sport fără să-mi pese de tenişii roz ai fetelor, care zburau sub ochii mei ca nişte fluturaşi, răsucindu-mi cuţite în inimă. N-aveau nici mamă ca a mea, care să-mi croiască fuste din fustele ei, ca să pot merge la aniversările colegelor îmbrăcate în rochii cu panglici sidefii. Dar capitolul la care stăteau cel mai prost colegii mei - făceam dovada unei siguranţe tulburătoare pe tema asta - erau cărţile. Nimeni n-avea câte cărţi aveam eu, doar mama nu era degeaba bibliotecară. E drept că nu aducea acasă pungi cu tacâmuri de pui pe care le-am fi putut frige în weekend, să mâncăm şi noi, cum zicea tot mama, "măcar o dată pe săptămână carne". Ăsta da post! Însă îmi aducea braţe de cărţi ale căror coperţi le deschideam cu o emoţie ce-mi strângea inima. În interiorul lor îmi petreceam eu vacanţele nu numai de vară, ci şi de iarnă. Ai mei nu câştigau suficient cât să-şi permită să mă trimită în tabere cu colegii de şcoală, la munte ori, şi mai şi, la mare, la Năvodari de exemplu, acolo unde auzisem eu că petreceau copiii mai cu moţ. De atunci şi până astăzi, de când am primit penarul meu cenuşiu, în care să-mi pot ţine în deplină securitate instrumentele de scris, scriu fără încetare. Despre viaţă şi moarte, despre stilul vestimentar şi coafurile la modă, despre frivolităţi şi veşnicie, realitate şi speranţă, politică şi societate, cultură şi artă. Scriu despre ceea ce văd, simt, trăiesc. Şi nu mai am acum nici o îndoială că în destinul meu a fost scris să nasc cuvinte şi că el s-a împlinit în magica dimineaţă când am găsit sub brad penarul fermecat, pe care zbura, apatic, un avion.