Piese rare și aplicații la Muzeul Ceasului din Ploiești

Redeschiderea Muzeului Ceasului din Ploiești, după aproape trei ani de la restaurarea clădirii - o bijuterie arhitecturală a sfârșitului de secol XIX -, aduce în prim plan o expoziție nouă, cu 2.000 de piese, unele rarități, altele care au aparținut unor personalități politice sau literare. Și nu doar ceasurile atrag admirația, ci și aplicațiile, într-o îmbinare perfectă a vechiului cu tehnologia.
Muzeul Ceasului „Nicolae Simache„ din Ploiești, secție a Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova, înființat la începutul anilor ’50 de către același profesor, Simache, și-a redeschis porțile, de mai bine de două luni, după un proces de restaurare a clădirii ce a durat aproape trei ani. Muzeul este unic în România, prin bogata sa colecție de orologii, cutii muzicale și ceasuri de buzunar, făurite de meșteri vestiți din Europa, unele care au aparținut unor figuri marcante ale politicii românești și străine, sau altele, unor mari scriitori. Și nu doar exponatele dau un aer de noblețe muzeului, ci și casa care le adăpostește, construită special, la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru Luca Elefterescu, cunoscut politician conservator, în primele decenii ale secolului XX, și prefect al judeţului Prahova, în mai multe rânduri. 

Muzeul Ceasului din Ploiești ar putea concura oricând cu alte muzee asemănătoare din Europa. Cu toate acestea, nu poate fi comparat cu nici unul, întrucât majoritatea muzeelor de ceasuri europene fie sunt dedicate unei mărci anume și istoriei sale, cum ar fi Doxa sau Longines, fie nu dețin colecții atât de bogate, cum este cazul celui de la Viena, după cum explică Marinela Peneș, managerul Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova. La Muzeul „Nicolae Simache„ găsim o varietate de piese, de la primele instrumente de măsurare a timpului, considerate rarități - cadranele solare, ceasurile arzătoare, cu apă sau cu nisip - și până la ceasornicele mecanice „antice„ și cele moderne. Este remarcabil, înainte de toate, faptul că există un astfel de muzeu, în condițiile în care România nu a fost nicicând producător de ceasuri. Este un aspect sesizat și de către vizitatori ai muzeului, mai ales străini, spune Marinela Peneș. Meritul este, desigur, al profesorului Simache, directorul Muzeului de Istorie și Arheologie Prahova între anii 1954 și 1971, care a dorit să împărtășească lumii pasiunea sa. În 1963, organiza prima expoziție, cu 300 de piese, într-o sală a Palatului Culturii din Ploieşti, pentru ca, un an mai târziu, colecţia sa de ceasornice să fie adusă în fosta locuință a lui Elefterescu.

Timpuri trecute reflectate prin tehnologie

În această casă, încărcată de istorie, ni se înfățișează, acum, în toată frumusețea lor, 2.000 de ceasuri și cutii muzicale, majoritatea în perfectă stare de funcționare, inclusiv „o pianolă mecanică și o pianină pianolă completă„, după cum ține să adauge unul dintre muzeografi. Pentru a reda cât mai bine valoarea acestor piese, reprezentanții muzeului au apelat la tehnologie. Desigur, au existat și rațiuni de conservare. Așa se face că un colț al muzeului, amenajat ca la 1900, asemenea casei politicianului, prinde viață la o simplă apăsare de buton, cu ajutorul unei aplicații. Pe un întreg perete se desfășoară, imediat, o proiecție cu perechi de tineri dansând pe ritmul muzicii vremii. Suntem în 1903, la primul revelion organizat de Luca Elefterescu în locuința sa, de la a cărei ferestră se pot vedea trăsurile trecând pe strada din centrul vechi al Ploieștiului. Timpul se scurge rapid aici, iar întoarcerea în prezent este intuită de apariția gazdei, îmbătrânită deja, surâzând în chip de rămas-bun. Într-o încăpere alăturată, tehnologia nu încetează să dea expresie vechiului.
În spațiul destinat cutiilor muzicale portabile, de unde nu lipsește primul fonograf brevetat de americanul Thomas Edison, în 1877, și achiziționat de muzeu în urmă cu doar patru ani, se află un monitor mobil care, fixat în dreptul exponatului, afișează imaginea acestuia, însoțită de o demonstrație a modului cum funcționează și, desigur, redând muzica. În acest fel, nu mai este necesar ajutorul uman, iar exponatele sunt mai bine conservate, afirmă reprezentanții muzeului. Într-o altă secțiune, dăm de atelierul unui meșter ceasornicar în vârstă, așezat la scaunul mesei de lucru, privind către o hologramă a unui exponat, un ceas ținut în mână de o femeie, care face, pe scurt, istoria locului.

Cea mai veche piesă este de la 1562

Bineînțeles, greutatea muzeului este dată de exponate. La categoria rarități, pe lângă primele instrumente de măsurare a timpului - cadranul solar englezesc din secolul al XVII-lea, ceasurile arzătoare din Germania secolului XVIII sau ceasul cu cadran pe toate fețele al renumitului meșter ceasornicar Jeremia Metzker, și cel mai vechi, fiind din 1562 - sunt incluse și două ceasuri de masă. Unul, realizat cel mai probabil de un ceasornicar italian, are inscripționată denumirea veche a Sibiului (în germană - Hermannstadt), și un altul cu inscripția Făgăraș, posibil al unui meșter neamț. Tot rarități sunt și ceasurile încorporate în carcase de lemn sculptat, în timp ce pendulele tip tabernacol şi cele Renaissance, realizate în bronz aurit, gravate sau tăiate, uneori cu cadrane emailate, se numără și ele printre cele mai vechi piese ale muzeului.

Ceasuri cu valoare memorială

Multe dintre exponate sunt ceasuri de buzunar, model inventat în jurul anului 1500 de Peter Henlein, din oraşul Nürn­berg. Însă în istoria ceasului de buzunar se înscriu şi alte nume de ceasornicari celebri, precum Ralf Gout, Th. With, George și Edward Prior și Benjiamin Balber. Se disting prin frumuseţe ceasurile regilor români Carol I şi Carol al II-lea și cel al unui membru din familia ţarului Alexandru al II-lea. La fel de neprețuite sunt și ceasurile poetului Vasile Alecsandri, ceasul-pandantiv al fiicei lui Mihail Kogălniceanu, inclusiv ceasul lui Kogălniceanu și ceasul prințului Bibescu, pe care l-a folosit în prima sa cursă automobilistică. Printre ceasurile memoriale se regăsește și orologiul cu ciobănaș care cântă la fluier, al pictorului Theodor Aman. Acesta reprezintă una dintre pendulele de perete care i-au făcut celebri pe meșterii germani la începutul secolului al XVIII-lea, fiind dotate cu mecanisme lucrate manual și păstrate în cutii artistic sculptate, cu motiv de floră şi faună. Farmecul deosebit al acestor orologii este dat tocmai de modalitatea de anunțare a orelor, fie prin cântul de păsări (cuc, pitpalac), fie prin cântăreţi din fluiere şi cavale.
Mare parte din piesele expuse la Muzeul Ceasului din Ploiești sunt clasate în Tezaurul Național, iar în proporție de 99% au fost achiziționate de către muzeu, și doar 1% reprezintă donații, după cum spune Marinela Peneș. În ceea ce privește clădirea, lucrările de restaurare au fost realizate în cadrul unui proiect finanțat din fonduri europene, în valoare totală de peste 8,1 milioane de lei, din care aproximativ 6 milioane de lei reprezintă asistență financiară nerambursabilă, potrivit Agerpres.
Lăsăm în încheiere cuvântul managerului Marinela Peneş: „O să vedeţi în acest muzeu evoluţia timpului şi a instrumentelor de măsurat din secolul al XVI-lea până la începutul secolului XX. O să vă impresioneze nobleţea clădirii„, ca un îndemn de a vizita acest muzeu unic în țara noastră.