Poarta Albă, o Golgotă a neamului românesc

Odată ajuns aici, cu greu poţi îngădui timp somnului. Şi priveşti cu mare băgare de seamă pe unde calci. Canalul Dunăre-Marea Neagră, macii care însângerează dealurile, văile şi o mănăstire-mărturisitoare urcată sus, ca stavilă împotriva vânturilor aspre dobrogene. Totul în jur aminteşte de jertfa miilor de persoane exterminate de muncile silnice la Canalul Dunăre Marea-Neagră din anii 1950-1960 pentru „vina” că şi-au iubit neamul, credinţa, ţara. Memoria lor este în siguranţă, iar sufletele - cu mult mai liniştite, de când rugăciunea se simte necontenit, la orice oră din zi şi din noapte, în Mănăstirea Tuturor Sfinţilor Români-Galeşu, comuna Poarta Albă, judeţul Constanţa.

„Alţii, maică, au ridicat locul, nu noi. Ei au murit pentru păcatele neamului. S-au jertfit ca noi să ne ducem lupta pentru mântuire. Aceasta este lucrare de Sus”, vorbeşte cu ochii la crucea de lemn din mâna dreaptă, de care nu se desparte niciodată, maica stareţă Eleodora Dună. Cu o putere lăuntrică cum rar mi-a fost dat să văd la o femeie, hotărâtă, prezentă în orice activitate a obştii monahale, neobosită rugătoare, maica Eleodora a fost aleasă de vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Justin Pârvu să facă mănăstire în acest ţinut pustiit. Grea misiune! „Mărăcinii erau înalţi cât un stat de om. A fost nevoie de un utilaj special să curăţăm locul. Apă am găsit abia după câteva încercări neizbutite. Cu răbdare, rugăciune, dragoste şi binecuvântarea părintelui Justin s-au făcut toate”, îşi aminteşte cu zâmbet stareţa mănăstirii. 

Maica mai are o vorbă pe care o spune oaspeţilor, mai cu seamă nou-veniţilor: „Aici începi să te vezi cum eşti cu adevărat. Mi-am dat seama în timp că locul acesta este de foc: nu ajunge şi nu rămâ­ne oricine aici. Are o încărcătură foarte puternică care este dată de jertfa sufletelor nevinovate ­curmate de regimul comunist la munca grea de la Canal. Sfinţii români din toate timpurile sunt cu noi şi doar ei ne ajută să ţinem flacăra credinţei aprinsă.”

Șantierul morții din Plaiul Popilor

Potrivit lui Ionuţ Druche, cercetător în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, pe locul unde odinioară, după cum spun sătenii, înfloreau bujorii roşii, în afara satului Galeşu, în drumul spre Ovidiu a fost înfiinţat cumplitul lagăr „Coasta Galeşu”. Locul coloniei de muncă a rămas în memoria locală sub numele de „Plaiul Popilor”, pentru că aici se aflau în detenţie cu deosebire clerici. Între cei are au trecut prin acest loc de chin se numără figuri mărturisitoare ale preoţimii ortodoxe române ca: Ilie Lăcătuşu, Arsenie Boca, Adrian Făgeţeanu, Constantin Galeriu, Crăciun Oprea, Ioan Negruţiu şi mulţi alţii, care au trecut în veşnică odihnă. Această categorie socială era selectată şi izolată atât pentru a i se aplica umilinţe şi privaţiuni mai mari, cât şi pentru a se putea eroda mai uşor rezistenţa sufletească a celorlalţi condamnaţi. Locul lagărului situat pe o uşoară înălţime de aproximativ 50 de metri este expus total viforelor dobrogene şi în vremea aceea era complet lipsit de orice sursă de apă.

Domnul Daniel Roman din Beiuş, judeţul Bihor, fost deţinut politic, mărturiseşte: „Am ajuns la «Colonia Galeşu» în 17 ianuarie 1953, când am fost adus seara de la Poarta Albă. Lagărul era împrejmuit cu garduri de sârmă ghimpată, erau trei rânduri de garduri, cu două culoare între ele şi cu fâşie de siguranţă, săpată şi greblată tot timpul, ca să se vadă eventualele urme. La colţuri erau posturi de pază, iar pe stâlpi înalţi era montată câte o gheretă de adăpost, pentru cei ce păzeau lagărul. Paza era asigurată de militari în termen, câte doi pe tură şi se schimbau la trei ore. Erau barăci de lemn, pentru 3.500 de deţinuţi. În fiecare baracă erau circa 300 de deţinuţi, iar baraca avea 4 dormitoare”.

Raţia alimentară mizerabilă a celor întemniţaţi era aceeaşi pentru toate lagărele Canalului şi consta dintr-o bucată de pâine ­neagră de circa 100 de grame completată de un turtoi făcut din mălai alterat. Rareori primeau carne de cal, dar şi aceea alterată.

Deţinuţii erau supuşi la munci istovitoare cu mijloace de muncă manuale: săpat, cărat cu roaba, încărcat-descărcat basculante, vagoane-platformă sau vagonete.
Ca urmare a regimului de exterminare, în multe din lagărele Canalului Dunăre Marea-Neagră, s-a înregistrat în anul 1952 o medie a mortalităţii de 30-40 de deţinuţi/lună. Înhumarea celor decedaţi să făcea astfel: la Poarta Albă ziua era trimis un excavator ca să sape şanţul, iar noaptea erau basculaţi acolo cei care muriseră în ultimele 24 de ore. Nici unul din ei nu avea parte de asistenţă religioasă.

Traseul Canalului a fost organizat în 18 şantiere ale morţii, între care: „Columbia” (o suburbie mizeră a Cernavodei), „Saligny”, „Medgidia”, „Poarta Albă”, „Noua Culme”, „Galeşu”, „Peninsula”, „Capul Midia”, „Constanţa” şi alte 9 puncte de lucru.

De menţionat că lagărul de la Poarta Albă a fost o închisoare destinată preoţilor de mir şi călugărilor. Astfel, au fost închişi şi supuşi torturilor fizice şi morale mii de preoţi de mir şi călugări, al căror număr exact nu este încă ştiut. Multora din cei morţi aici nu le este cunoscut nici măcar locul unde le odihnesc osemintele.

Un nou început

Cât a trăit, dorinţa părintelui Justin Pârvu a fost ca în fiecare colonie de muncă forţată să se construiască o biserică. În parte, visul i s-a împlinit. De curând, în anul 2016, maica stareţă Eleodora Dună a pus început unui locaş de rugăciune la Periprava. Momentul îi reaminteşte de înălţarea Sfântului Altar de pe locul fostului lagăr „Coasta Galeşu”: „Sfinţirea a avut loc pe data de 1 iunie 2012, ziua de prăznuire a Sfântului Justin Martirul şi Filozoful, în prezenţa IPS Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, care a aşezat piatra de temelie a bisericii paraclis a mănăstirii, şi a unui număr mare de preoţi şi pelerini veniţi din toată ţara”. Conform consemnărilor din presă, între cei prezenţi s-au aflat supravieţuitori ai gulagului comunist: preotul Gheorghe Oancea din satul Crucea, județul Constanţa, monahul Teodor Stănescu de la Mănăstirea „Petru Vodă”, Ion Negoiţă, George Cuşa, Ion Oprea, Anastase Buciuneanu şi alţi constănţeni veterani.

De atunci şi până acum, locul a înflorit, a devenit tot mai cunoscut şi mai căutat de pelerini. Obştea numără şapte monahii, iar preot slujitor este protosinghelul Ştefan Neicu. Pe lângă biserică, ansamblul monahal deţine chilii, arhondaric, stăreţie, Altar de vară, agheasmatar şi câteva troiţe aduse de cei care nu au dat uitării sacrificiul înaintaşilor mărturisitori. Curat, împresurat de flori şi de rugăciuni care se aud aproape neîncetat din sfântul locaş, locul este o mângâiere pentru orice suflet. Te simţi acasă, pentru că Sfinţii români stau de veghe, chiar dacă devii sfielnic de îndată ce afli istoria ţinutului. Sfinţii noştri, care se trag din acest neam, şi au fost oameni ca noi, şi L-au iubit pe Dumnezeu dincolo de cuvinte! Chiar ei, Sfinţii Români pe care îi cunoaştem atât de puţin şi care ne aşteaptă clipă de clipă să le cerem ajutorul! Ei sunt patronii acestui loc binecuvântat, pe care localnici şi sute de români din toată ţara vin să-i cinstească cu o zi înainte de prăznuirea lor. Procesiunea pelerinilor începe la vale de mănăstire, de la crucea din marmură înălțată lângă drum (ridicată în cinstea eroilor ştiuţi şi neştiuţi care odihnesc în ţărâna Dobrogei), până în curtea locaşului de cult. Stau la priveghere, cei mai mulţi înnoptează la arhondaric şi a doua zi participă la Sfânta Liturghie. Mai mult, anul acesta va fi ridicată o troiţă în centrul satului Galeşu, chiar în faţa bisericii parohiale. Ca şi în anii precedenţi, la hramul principal al Mănăstirii Tuturor Sfinţilor Români-Galeşu sunt aşteptaţi peste 1.000 de credincioşi. Bisericuţa în stil bizantin, în formă de cruce, construită din cărămidă şi acoperită cu ţiglă îi îmbrăţişează pe toţi. La fel şi obştea care a început pregătirile cu cel puţin o săptămână înainte de eveniment.