Pocăința și împăcarea noastră cu Dumnezeu
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIV, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 170-171
„(...) Cel mai bun lucru este să nu păcătuiești, iar dacă păcătuiești, să simți păcatul și să te îndrepți. Dacă nu simțim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Îi vom cere iertare de păcate? Când tu, cel ce păcătuiești, nici asta nu vrei să știi, că ai păcătuit, pentru care păcate Îl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le știi? Iar dacă nu știi ce păcate îți iartă Dumnezeu, cum poți ști măreția facerii Lui de bine? Spune-ți, dar, păcatele tale unul câte unul, ca să știi pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu și ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui și chiar pe slugile lui, cheltuiești bani, pierzi zile întregi, ducându-te la ușa lui și rugându-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniștit, să îți mărești și mai mult rugămintea; dar când supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm și ne căutăm de treburile noastre. Când Îl mai putem face milostiv? Și cum să nu-L supărăm mai mult? Că îl facem să Se supere și să Se mânie și mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiți de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că având un Stăpân atât de ușor de împăcat, Îl mâniem; și mâniindu-L, nici nu ne pocăim. Și totuși Dumnezeu când Se mânie pe noi, n-o face cu ură și cu dușmănie, ci vrând să ne atragă și mai mult la El. Dacă iar face mereu bine, deși Îl insulți, L-ai disprețui mai mult. Dar ca să nu faci asta, își întoarce câtva vreme fața de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El. Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni și să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăința nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: Să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire (Psalmi 94, 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecății, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi și nu vom mai avea nici o nădejde de iertare.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omlii la Matei, Omilia LXVII, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 777-778
„Dacă vrei să cobori la izvor, nimeni nu te împiedică. Harul nu se termină, nu se cheltuiește, este un izvor care curge necontenit. Din plinătatea lui toți ne vindecăm și la suflet și la trup (Evrei 11, 31; Iacov 2, 25). Să ne apropiem, dar, și acum. Rahav era o desfrânată și s-a mântuit! Tâlharul era un ucigaș și a ajuns cetățean al raiului (Luca 23, 43)! Iuda a fost cu învățătorul și a pierit! Tâlharul a fost pe cruce și a ajuns ucenic! Acestea-s minunile lui Dumnezeu. Așa au ajuns vestiți magii! Așa a ajuns evanghelist vameșul! Așa a ajuns apostol hulitorul!”
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, p. 62
„(...) de aceea iartă pe desfrânate, primește pe vameșii ce se îndreptează și îi face propovăduitori ai Evangheliei (Matei 9, 9; 21, 31). De aceea împacă pe tâlharii ce-L mărturisesc și-și cumpără mântuirea prin moarte, cu ajutorul fricii, și-i duce cu Sine în rai, asigurându-le făgăduințele bunătăților viitoare (Luca 23, 43). De aceea cumințește pe prigonitorii înfuriați și-i hirotonește apostoli ai neamurilor în locul Lui, pentru râvna lor (Fapte 9, 1). Acestea toate le face, ca să cunoaștem iubirea Lui de oameni și blândețea Lui și să nu ne pierdem nădejdea cu ușurință cu privire la noi când păcătuim. Iar față de cei ce păcătuiesc să nu rămânem fără milă și învârtoșați, odată ce avem pe Dumnezeu făcut pilda noastră.”
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 46, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 12, p. 210
„O cale a mântuirii totuși există dacă o dorim. Moartea și-a înghițit prada pentru că ea a fost cea mai tare, dar, să știi bine, Dumnezeu a șters toate lacrimile de pe fața tuturor celor ce se pocăiesc. Domnul este credincios întru toate cuvintele Sale. El nu minte atunci când zice: De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face (Isaia 1, 18). Marele Doctor al sufletelor e gata să vindece și răul tău.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)