Pocăința păcătoșilor, sărbătoarea lui Dumnezeu
Origen, Omilii la Cartea Numerii, Omilia XXIII, Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 6, pp. 196-197
„(...) Să vedem înțelesul cuvintelor: Ce-Mi veți aduce la sărbătorile Mele? Așadar Dumnezeu are sărbătorile Sale? Da, are. O mare sărbătoare a Lui este mântuirea neamului omenesc. Cred că orice credincios, orice om care se convertește la credința în Dumnezeu, sau care înaintează în credință, dă naștere unei sărbători a Domnului. Câtă bucurie încearcă El, aș zice, când cel care a fost un cinic devine imaculat și cel care a fost nedrept prețuiește dreptatea, cel care a fost necredincios devine pios! Toate aceste convertiri personale prilejuiesc sărbători pentru Dumnezeu. Fără îndoială că Domnul nostru Iisus Hristos, Care Și-a vărsat sângele pentru a noastră mântuire, prăznuiește cea mai mare dintre toate sărbătorile atunci când vede că nu în zadar S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând și ascultător făcându-Se până la moarte (Filipeni 2, 7-8). Duhul Sfânt, de asemenea, prăznuiește văzând înmulțindu-se, prin convertire la Dumnezeu, bisericile care i-au fost pregătite. Ce vom zice de îngeri, despre care se spune că la fiecare convertire prăznuiesc și ei o nouă sărbătoare? Nu este, oare, și pentru ei un mare praznic atunci când se bucură și ei în cer pentru un păcătos care se pocăiește, mai mult decât nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință (Luca 15, 7)? Prăznuiesc, desigur, și îngerii o mare sărbătoare, bucurându-se că cei care au scăpat din ghearele diavolului, prin trăirea virtuților, se grăbesc să intre în comuniunea îngerilor. Este greu de înțeles ceea ce vreau să spun: se pare că noi dăm lui Dumnezeu și îngerilor prilejuri de sărbătoare și de bucurie, noi care suntem așezați pe pământ prilejuim celor din cer clipe de bucurie și de veselie, pentru că deși trăim pe pământ, cetățenia noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20) și în acest mod dăm și noi prilejuri de sărbătoare puterilor cerești.”
Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, 42.16, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 4, p. 65
„Îngerii îi vor primi pe cei ce se pocăiesc cu fețe luminoase cântându-le şi deschizându-le cerurile. Dar înainte de toți îi va întâmpina Însuşi Mântuitorul ca să-i primească; le va da lumina cea neumbrită şi nesfârşită, îi va duce în sânurile Tatălui, la viața veşnică, în Împărăția cerurilor.”
Origen, Contra lui Celsus, Cartea a III-a, Cap. LXIX, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, pp. 218-219
„Am văzut că, potrivit gândirii sale, Celsus ține să sublinieze că este foarte greu să schimbi cu totul firea omului. Noi, însă, care știm că toți oamenii au din fire același suflet rațional și care susținem că nici o fire n-a fost creată rea de Creatorul lumii, dar că mulți oameni au devenit răi din lipsa unei educații mai îngrijite ori de pe urma exemplelor și îndemnurilor rele, încât la unii răul a devenit parcă o a doua natură, suntem convinși nu numai că nu este imposibil, dar nu-i nici măcar prea greu Cuvântului dumnezeiesc să îndrepte până și răul devenit a doua natură; cu o singură condiție, ca omul să accepte că el trebuie să se încredințeze pe sine lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, și să se poarte în așa fel încât să se facă bine plăcut lui Dumnezeu.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 16, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 330
„Dar cum se transformă un suflet rănit (într-un suflet) frumos, cu chip strălucitor și demn de a trăi împreună cu Hristos? Cum altfel, dacă nu cunoscând atât chipul lui primar, cât și rănile și sărăcia lui (de după aceea)? Pentru că, dacă nu simte plăcere să poarte rănile și vânătăile păcatelor, nici nu-și justifică greșelile, Domnul nu ia în seamă urâțenia lui, ci, venind la el, îl îngrijește, îl vindecă și îi reface frumusețea (cea dintâi). Cu o condiție: Să nu mai aprobe în sinea sa, precum s-a spus, cele săvârșite și să nu se mai complacă în săvârșirea faptelor rele. (În același timp), să strige cu toată puterea către Domnul, pentru ca, având ajutorul Duhului celui bun, să se învrednicească a se elibera de patimi. Acesta este, deci, sufletul (sărac cu Duhul) pe care (Domnul) îl fericește. Vai, însă, de cel care nu mai simte rănile și presupune că nu are în sine nimic rău. La un astfel de suflet doctorul cel bun nu vine și, prin urmare, nu-l vindecă, iar lui nu-i pasă de răni și socotește că este bine și sănătos.”
Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, 39.2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 4, p. 61
„Căința adevărată este a nu te mai face vinovat de aceleaşi păcate, ci de a smulge din rădăcină din suflet până la unul păcatele.”