Podu-Cheii, parohia de dincolo de nori

Într-o parohie izolată, slujirea preotului extinde jertfa, în sensul cel mai înălţător al dăruirii, la întreaga lui familie. Într-un sat îmbătrânit şi izolat, cu 60 de familii, cum este Podu-Cheii, din Protopopiatul Câmpina, Arhiepiscopia Bucureştilor, preotul este deopotrivă slujitor al Altarului, uneori profesor, medic sau taximetrist, preoteasa, profesoară de limba engleză, iar fiul cel mare, paraclisier. Şi toate sunt plinite, pentru ca acela ce este însetat de Dumnezeu să aibă de unde să se adape.

Nimic nu este mai emoţionant decât să descoperi că un sat aparent rupt de civilizaţie, de prezent, trăieşte totuşi prezentul, aliniat la un standard acceptabil al vremurilor şi datorită unui preot paroh şi familiei sfinţiei sale. În cazul nostru, al părintelui Antonie Claudiu Coroabă, cel pe care misiunea l-a purtat din Administraţia Patriarhală de la Bucureşti până la capătul pământului, în Noua Zeelandă, de unde s-a întors pentru a se pune în slujba minusculei comunităţi a satului Podu-Cheii, din „V“-ul format de râul Doftana şi gârla Valea Rea. Aşezare atestată documentar de Mihai Viteazul, la 20 august 1596, într-un act care întărea proprietatea „popii Frăţean şi fiului său Baico… de la Podu-Cheii, oricât se va alege“.

Schimnica Voichiţa

Zona aceasta părea a fi locul potrivit pentru mănăstirea pe care voievodul Matei Basarab, pe la 1642, dorea să o ridice în zonă, în apropierea porţii de intrare spre nord-vest în Transilvania, pe Valea Doftanei. Dar, cum spune legenda, în timp ce se afla la vânătoare deasupra Brebului, pe Carabana, în punctul „La Izvor“, o schimnică bătrână şi înţeleaptă, pe nume Voichiţa, i-ar fi ieşit în cale spunându-i: „Boierule, nu zidi nimic în aceste locuri că va veni o vreme când această mică apă are să-şi schimbe cursul şi are să vie greu celor din Silişte să meargă duminica la biserică în Podu-Cheii“. Din acest motiv, se spune, ar fi optat domnitorul să-şi ridice mănăstirea-cetate mai jos, la Brebu. Dar, cum nu a fost aşezare fără biserică, cu siguranţă şi la Podu-Cheii a existat altar închinat Domnului din străvechime. Despre el însă nu se mai ştie nimic.

În satul care la 1596 avea doar opt locuitori, iar pe la 1895 vreo 150 de suflete, ideea ridicării unui sfânt locaş datează de pe la 1900. Din diverse pricini, biserica a fost ridicată însă abia după 2005, prin osteneala viceprimarului de atunci al comunei Brebu şi a altor generoşi creştini. Meşterii locali au zidit-o, iar în 2006, în apropierea Crăciunului, în ea s-a slujit prima slujbă, fiind apoi târnosită în mai 2011.

Părintele Antonie Claudiu Coroabă este paroh la Podu-Cheii de la 1 ianuarie 2012. A fost hirotonit preot în 2005. După şase ani de activitate în Administraţia Patriarhală, a fost numit preot paroh la Parohia „Sfânta Maria“ din Wellington, Noua Zeelandă, în decembrie 2008, unde a slujit până în august 2011.

Despre izolare şi slujire

Într-o zi din această iarnă, cu zăpezile uitate încuiate în cămările cerului, l-am vizitat pe părintele Coroabă la biserica lui, de dincolo de nori. O vreme primăvăratică, la fel ca pictura bisericii, lumina ziua ca o făclie de Înviere. După ce ne-am închinat la icoane şi am admirat catapeteasma cu simboluri ancestrale, ne-am aşezat într-o strană şi-am discutat cu sfinţia sa despre izolare, slujire şi vremuri.

„Orice păstor de suflete, fie că se află în ţară sau la marginile pământului, se leagă de fiii săi duhovniceşti. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mine. Parohia este foarte îmbătrânită. Sunt mulţi locuitori de peste 80 de ani. Dar ei vin la biserică. Şi lucrul acesta mă umple de bucurie. Ceea ce fac aici se aseamănă cu ceea ce făceam la Wellington. Şi acolo slujeam tot pentru aproximativ 60 de familii. Numai că acolo erau răspândiţi pe un teritoriu cât trei judeţe din România. Acolo mergeam cu Boboteaza sute de kilometri de la o familie la alta, aici, în trei ore colind tot satul. Dar şi românii de acolo şi cei de aici şi-au păstrat credinţa ortodoxă. Deşi avem biserică de doar opt ani, satul a fost filie a Parohiei Brebu 1. Iar preotul Dumitru Mălai, acum pensionar, a oficiat toate slujbele necesare creştinilor din satul acesta. Iarna, cât de grea ar fi fost, venea în şcoală, îi spovedea şi-i împărtăşea pe bătrânii şi pe copiii satului. Relaţia cu Dumnezeu s-a păstrat neîntreruptă, chiar dacă biserica cea materială nu a existat. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: Păsările cerului cântă, chiar dacă nimeni nu le ascultă“. Şi tot el spunea că „izvoarele curg, chiar dacă nimeni nu bea din apa lor“. Aceste cuvinte, pentru mine, arată faptul că preotul, chiar dacă are, cum este cazul meu aici, doar 60 de familii, trebuie să-şi facă misiunea. Indiferent câte persoane vin la biserică, pentru că „apa izvoarelor trebuie să curgă, ca atunci când vine cel însetat, să aibă de unde să bea“, mărturiseşte părintele.

Slujitor întru toate

Dar aici, unde par a se sfârşi drumurile cele omeneşti şi se deschid cărările cerului, slujirea preotului capătă alte dimensiuni. Ea se extinde, în modul cel mai roditor şi frumos, dincolo de slujirea de la Altar.

Ca să-i cunoască pe copiii satului, preotul i-a invitat mai întâi la o partidă de… fotbal în curtea fostei şcoli. Apoi, a trecut la altfel de treburi.

„De pe unde am fost, am adus un model de program care se numeşte «Holiday program». El se derulează mai ales în vacanţa de vară. Avem în sat câţiva copii care nu au o şcolarizare foarte solidă. Şcoala de aici a fost închisă în 2006. De aceea, vara, având şi o pregătire matematică bună, pentru că am urmat şi un colegiu de subingineri la Universitatea Politehnică Bucureşti, îi ajut cu meditaţii pe cei care au nevoie. La fel, preoteasa, care cunoaşte foarte bine limba engleză, îi sprijină pe copii la această disciplină. Ciprian, băiatul nostru cel mare, din cei patru copii pe care îi avem, elev în Câmpina, duminică de duminică, vine cu mine la biserică. Încă din perioada în care ne aflam în Noua Zeelandă, el a învăţat foarte bine rânduiala de paraclisier şi mă ajută în Altar. În curând, probabil, o să „urce“ spre treapta de citeţ şi apoi spre cea de cântăreţ, la strană!“, ne spune părintele Coroabă. Preotul care, când situaţia o cere, devine şi învăţător, şi educator, şi medic, chiar şi taximetrist! Pe vifor, pe ploaie, când nu poate urca cu maşina la biserică, urcă muntele pe jos, ca să slujească în această familie, pentru această familie, dimpreună cu ai săi, ca toţi cei care sunt însetaţi de Dumnezeu să aibă unde să se adape…