Poezia poate să însemne rugăciune

O discuţie cu academicianul Valeriu Matei este ca un pumn de apă rece sorbită dintr-o oază, după o zi de rătăcire prin deşertul din noi. Tonic, concis, cu spiritul ca o săgetare de fulger, domnia sa transformă dialogul într-o cavalcadă de informaţii şi stări, care te învăluie subtil, aproape fatal, în mirajul imponderabilităţii onirice, pentru ca în secunda următoare să te readucă pe pământ, spre a o lua de la capăt.De curând, l-am "prins" ceva mai liber şi l-am provocat a vorbi despre poezie, mântuire, trecut, istorie, viitor şi necuvinte. La final, m-am trezit repetând după Eminescu: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată"...

Domnule academician, ce este poezia? Poezia este un limbaj cu totul aparte, o formă de exprimare a esenţei fiinţei noastre, un limbaj mai aproape de cel pe care îl vorbeau zeii, cum se spunea în Antichitate. Poezia nu este numai literatură. Dacă ne putem imagina că literatura este un codru frumos într-o dimineaţă de vară, poezia este acel abur ceresc care emană din aceşti codri, aspiră spre înălţimi şi are legături nevăzute cu matematicile cosmice şi cu legile armoniei universale. Cum a ajuns omul Valeriu Matei la acest "cosmos", la aceste "armonii universale"? Nu pot să-mi explic pe de-a-ntregul. Am început să gânguresc poeme din copilărie. Ştiam de prin clasa a IV-a că voi fi scriitor, că voi fi poet. Am debutat prin clasa a VII-a, dar m-am decepţionat foarte repede pentru că nu scriam poezii festiviste, cum se cerea. Am avut o copilărie interesantă, şi zbuciumată şi dramatică. De aceea, scriam poezii care aveau o nuanţă de tristeţe, de melancolie, de mâhnire chiar. O perioadă nu am mai publicat, dar am continuat să scriu. Am încercat şi alte genuri. Am şi debutat ca dramaturg, pe scena Teatrului "Mihai Eminescu" din Chişinău, fiind, pare-se, cel mai tânăr debutant în dramaturgie pe scena Naţionalului, cu o piesă cu care am şi câştigat un concurs al Ministerului Culturii. Dar poezia a rămas o constantă pentru mine. Am redebutat matur în 1980, dar imediat a urmat includerea mea pe lista numelor pe care se punea apostila: "A nu se propaga". Şi, din acest motiv, cinci ani nu am mai publicat în Basarabia nici un rând. În schimb, am publicat în ţară şi în Occident. Câtă viaţă cuprinde versul eminescian "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată"? În acest vers eminescian încape atâta viaţă cât există veşnicie în aspiraţiile tuturor celor care vieţuiesc pe acest pământ. Pentru că poemul "Odă în metru antic" este unul dintre piscurile cele mai înalte ale liricii sale, temelia de pe care a pornit şi s-a dezvoltat toată poezia modernă şi neomodernă românească. Din "mantaua" lui au ieşit rând pe rând şi Arghezi, şi Blaga, şi Bacovia, şi Nichita Stănescu, şi mulţi alţi mari poeţi ai noştri. Dacă tot aţi pomenit de Nichita Stănescu, ce sunt "necuvintele" lui ? "Necuvintele" au mai multă spaţialitate decât cuvintele omorâte prin rostire sau, mai ales, prin surghiunirea lor pe faţa colii albe de hârtie. Ele au un alt fel de substanţialitate, un alt fel de spiritualitate. Sunt formele de dincolo de cuvinte, care uneori cuprind mult mai multe înţelesuri şi mult mai multe nuanţe ale înţelesurilor. Domnule academician, se poate mântui poetul prin opera sa? Şi, dacă da, cu ce începe şi cum se împlineşte mântuirea lui? Care este crezul artistic al poetului Valeriu Matei? Nu ştiu dacă poetul se poate mântui numai prin poezia lui. Dacă această poezie se menţine în aria spiritualităţii autentice, a firescului, şi nu este o jonglerie sau o epatare, o intenţie cu orice preţ de a şoca publicul, cum se întâmplă de multe ori, mai ales în ultimele decenii. Dacă poezia rămâne şi are acel fior de dincolo de înţelesurile cotidiene, dacă are acea metafizică a limbajului şi a înţelesurilor, sigur, ea poate fi foarte aproape de ceea ce înseamnă rugăciune, de ceea ce înseamnă imn, în sensul înălţător al acestui cuvânt, în sensul odei pindarice sau a imnurilor lui Efrem Sirul, sau a altor autori de imnuri creştine. Dacă poezia are şi acea funcţie primordială a limbajului dumnezeiesc, atunci da, poate fi mântuitoare. Dacă însă poezia ajunge a fi numai o marfă de consum, numai o reflectare a lucrurilor mărunte din cotidian, ea dispare odată cu schimbarea acestuia. Crezul meu este că noi trebuie să dăm glas acelor sentimente şi aspiraţii ascunse în ungherele tainice ale sufletului. Poezia trebuie să-l purifice, să-l sfinţească pe cel care o scrie şi, deopotrivă, pe cel care o citeşte. Somnul de lup, Spătarul Milescu şi credinţă Vorbiţi-ne despre "trupul" şi "sufletul" cuvântului. "Trupul" cuvântului este acea utilitate nemijlocită, cotidiană, care exprimă relaţiile materiale, financiare, economice. "Sufletul" cuvântului este legat de ceea ce grecii numeau logos. Prin logos, care întemeiază prin numire, dăm conţinut acestei vieţi şi-i dăm, mai ales, o durată de eternitate. Expresia supremă a utilizării cuvântului este poezia, este rugăciunea, este imnul, este cântecul. Volumul dumneavoastră "Somn de lup" aduce în contemporaneitate ecoul unor începuturi identitare ale neamului nostru… Nu este un volum de ilustraţie dacică, ci unul pornit din surghiunul meu, care a durat patru ani, la fosta Mănăstire "Noul Ierusalim", din regiunea Moscova, din oraşul Istra, unde am fost exilat de KGB. Am început să scriu la această suită de poeme în 1984, cu o dragoste neţărmurită faţă de acest chip încă ascuns al istoriei noastre: civilizaţia dacică. Am pornit de la esenţele ei spirituale, spiritualizate, dacă vreţi, de la ceea ce s-a reflectat în sufletul meu de exilat, parte din acel neam care a fost supus mereu invaziilor, deportărilor, agresiunilor, acestor brutalităţi ale istoriei care au venit continuu peste noi. Şi am încheiat volumul într-un mod cu totul fericit, prin poemul "Epistola de la Sarmizegetusa", pe care l-am scris chiar acolo, în cetate, unde am ajuns, graţie marelui meu prieten, poetul Ioan Alexandru, împreună cu Înalt Preasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului. Mulţumită ajutorului Înalt Preasfinţiei Sale, am descoperit spaţiul spiritualităţii dacice şi creştine a poporului nostru, pentru că împreună am ajuns şi la Curtea de Argeş, şi la Suceava, şi în Maramureş, peste tot în ţară unde spiritul şi credinţa neamului au zidit temeinic veşnicia. Dumneavoastră aţi scris un studiu şi o nuvelă istorică, "Peregrinările şi suferinţele Spătarului Nicolae din Mileşti". Ce v-a "spus" el, spătarul? I-am consacrat lui Nicolae Milescu mai multe lucrări şi articole. Teza mea de absolvire a facultăţii s-a numit "Opera Spătarului Nicolae Milescu, sursă pentru studierea etnologiei istorice a popoarelor Siberiei şi Extremului Orient". Am şi urmat drumul spătarului în Siberia, am trecut şi Baikalul, până la frontiera cu China şi până în Extremul Orient. Pe lângă faptul că a tradus în 1661 o carte cu întrebări asupra religiei noastre ortodoxe, în care inserează şi un fragment despre limba română ca limbă care provine din latină, lucru foarte important, a tradus prima lucrare filozofică "Raţiunea dominantă", care era parte la "Vechiul Testament". A tradus şi Vechiul Testament, dar a scris şi prima lucrare publicată de un român în Occident, "Manual, sau Steaua Răsăritului luminând Occidentul", care cuprinde clarificări la o temă pe marginea căreia se pronunţase anterior şi Petru Movilă, şi Mitropolitul Varlaam al Moldovei. Spătarul Milescu revenea în această dezbatere europeană importantă pentru secolul al XVII-lea. El a participat la acea operă numită pe atunci, la Moscova, "Facerea cărţilor", care a însemnat elaborarea unui şir de manuale, după care era instruită familia ţarilor, dar şi familiile marilor cneji şi cele ale nobililor ruşi. Cărţile sale au fost copiate şi răscopiate. El a elaborat şi cea dintâi descriere literară a Siberiei, conţinând şi prima schiţă etnografică şi istorică asupra popoarelor din această zonă. Milescu a dat cu 50 de ani înainte de Tatişev prima concepţie asupra istoriei, în general, şi asupra celei a Rusiei, în special. Trăinicia poporului român, punte între civilizaţii Domnule academician, ce rol credeţi că a rezervat Dumnezeu românilor în iconomia Creaţiei ? Ne-a rezervat un rol aparte, pentru că noi suntem un popor şi vechi şi nou totodată. Suntem un popor vechi, pentru că am avut pe aceste meleaguri formaţiuni statale şi civilizaţie cu mult înaintea apariţiei altora pe arena istoriei. Suntem un popor nou, pentru că această simbioză daco-romană şi această tainică simbioză latin-ortodoxă ne dau o specificitate din care trebuie să ştim să extragem toate diamantele. Nu la toate etapele devenirii noastre am ştiut să facem acest lucru. Ne-am aflat timp de secole în încercuirea ostilă a trei imperii, deopotrivă de hrăpăreţe şi agresive, care ne-au dezbinat, ne-au dezmembrat trupul ţării şi fiinţa naţională. Cu toate acestea, faptul că am rezistat în Bucovina, în Basarabia, în Transilvania şi în alte zone care au fost îndepărtate de ţară, putem vorbi despre ceea ce Eminescu numea "trăinicia poporului român". Credem cu toţii în această trăinicie, pentru că este demonstrată de istorie. Aceasta este temelia de pe care ne putem pronunţa şi asupra viitorului nostru. Rolul României este de a fi nu doar o punte între civilizaţii, ci de a da sinteze de o rară strălucire, tocmai la această confluenţă de curente, pentru că civilizaţia noastră este una originală, aparte. Şi noi credem că nu în zadar l-am dat lumii pe cel mai mare poet liric şi filozof al nostru, care este Mihai Eminescu. Nu întâmplător am dat expresia plastică a imaginarului sculptural, puternic stilizat, ceea ce înseamnă Constantin Brâncuşi. Şi nici nu am dat aiurea aceste expresii muzicale, de o covârşitoare durere şi disperare, dar de o luminoasă bucurie, care este sinteza muzicală făcută de Ciprian Porumbescu sau de George Enescu. Suntem o civilizaţie de prim rang şi nu de raftul doi sau şapte, cum o cred unii neaveniţi sau odraslele cominterniştilor veniţi pe turela tancurilor sovietice. Cultura română îşi are locul său distinct în concertul popoarelor de origine romanică, în concertul popoarelor europene. Carte de vizită Valeriu Matei s-a născut la 31 martie 1959, în comuna Cazangic, raionul Leova, Basarabia. A absolvit cu excelenţă Universitatea de Stat "M.V. Lomonosv" din Moscova, Facultatea de Istorie, specialitatea Etnologie, cu o teză despre valoarea istorico-etnologică a operei lui Nicolae Milescu Spătarul. A fost marginalizat de autorităţi, fiind considerat antisovietic şi naţionalist. A fost unul dintre protagoniştii evenimentelor din 1987 de la Uniunea Scriitorilor din Moldova, care au generat Mişcarea Democratică din Basarabia. Nu a fost membru al partidului comunist din URSS. În 1989, a participat la crearea Frontului Popular din Moldova, iar după 1990 a îndeplinit importante demnităţi în Parlamentul de la Chişinău. A publicat volume de poezie, dramaturgie, articole şi studii de specialitate etc., foarte apreciate de critică. A primit importante premii ale Academiei Române, ale Uniunii Scriitorilor din România şi Moldova, Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Comandor şi alte înalte distincţii. În 2011, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Este căsătorit şi are o fiică.