POEZIE: Valentin Popescu
La margine
Doar o lumină sus, la etajul
Vântului șuierător,
Coloane de neliniști și rar,
Foarte rar, câte un zbor...
Clădiri înalte în adiere,
Cu ulmi uscați
Peste bălți, fosile răsucite
În ochiuri de apă,
Cineva aprinde focuri în amintirea
Celor plecați
Și așteaptă.
Numărătoarea
(după Nichita Stănescu)
Numărătoarea începe cu doi
Ca să se termine mai repede,
Încă nu știu cât face o mură
Înmulțită cu un pepene
Sau dacă mai e altceva între noi.
Nu știu nici câte boabe sunt pe un știulete,
Nu prea am avut afinități cu lanul de porumb,
Tata pleca la rafinărie în salopete
Și așteptam de-o veni odată cu pâine pe un dâmb.
Undeva, se vede satul mic ca un șnițel,
La masa joasă sub corcoduși
Se hârjoneau învățătorul, primarul,
Popa și-un vițel
Și se apărau cu licori de intruși.
Alb
Alb, zăpadă și frig
Ca un tăiș de cuarț.
Copacii cu crengile întinse a neputință,
Depărtări de gheață și rar
Pe la copaci o ființă...
Sclipiri de argint
Și zborul scurt al unor păsări grăbite,
Apoi sania, câinii și îndemnuri
aprige, risipite...
Poem
S-a întâmplat până la urmă
Ca, neștiind ce să fac, s-o îmbrățișez
Și să-i spun ceva ce nu
Trebuie să știți.
Erau ultimele zile din an
Și mergeam alături de Ella,
Dar ni s-a dat șansa aceasta
Și mergând am simțit că
Și asfaltul cânta sub noi...
Dar mai ales că ningea cum
Nu se mai întâmplase demult.
Felinarele duceau lumina printre
Fuioare înalte de fluturi
Și multă lume a crezut că și tu ești un fluture,
Dar n-a fost, n-a fost așa.