POEZIE: Ciprian Voicilă

Ciprian Voicilă (n. 1978, Buzău) este sociolog la Muzeul Ţăranului Român, dar și eseist și poet. A pu­bli­cat eseuri în revis­te­le Dilema veche, Cultura, Supli­mentul de cultură, Observator cultural, Visul copi­i­lor, Draga Mea, Adevărul literar, Cuvân­tul, Martor, Viaţa ro­mâ­­nească, Sinapsa, Liternet, Metropam.

Volume publicate: Despre părin­te­le Maca­rie (antologie de mărturii, Editura Areopag, 2013), Maturii străzii. 15 biogra­fii fără domiciliu (Martor, 2016), Sfân­tul Paisie de la Neamț. Viața, mi­nunile, sfa­turile duhovni­cești (Meteor Press, 2016), Ziua în care Dumnezeu a biruit moar­tea (Predania, 2023), Chipuri ale sfințeniei. 12 biografii și învățături ale părinților contemporani din Grecia (Predania, 2023), Sfinții de lângă noi. Întâmplări. Portrete. Reflecții (Areopag, 2023), Sfinții ne cheamă. File din Sinaxarul inimii mele (Areopag, 2025), Călăuze duhovnicești pentru vremurile noastre (Areopag, 2025).

A debutat în poezie în revista Literomania. Colaborări la mai multe publicații: Viața românească, Tribuna, Cotidianul, Ziarul Lumina (Lumina literară și artistică), Zugzwang, Parnas XXI, Psyche, Literadura, O mie de semne. În 2026, a primit următoarele premii: Premiul al III-lea Concursul de poezie „Andrei Mureșanu”; Premiul revistei Regal literar în cadrul Basarab Fest; Mențiune în cadrul concursului interna­țional „Elite Literary Awards International”.

Chemarea
În mănăstirea lui Matei Basarab,
Ei vin grăbiți, îi zărești pe geamul mic,
în formă de cruce, mirosind a lemn proaspăt.
Iau un pumn de lumânări, 
aruncă un pumn de monede în cutia de afară,
Se duc grăbiți, singuri sau însoțiți,
Să le aprindă: pentru mama, bunica sau tata.
Ei ies la plimbare pe aleile străjuite de flori,
Își trag adânc sufletul,
Își spală privirea cu strălucirea brazilor sub rouă,
a colinelor umbroase, blânde.
Păsărele le picură în auz
care ciripit, care triluri,
Dintr-odată simt în oasele lor,
în sângele lor chemarea.
Intră grăbiți pe poarta impozantă a mănăstirii,
Iau un pumn de lumânări, 
aruncă un pumn de monede în cutia de afară,
Se duc grăbiți, singuri sau însoțiți,
Să le aprindă: pentru mama, bunica sau tata.
Lumina fremătând în vânt
E oglinda în care îi văd
pe dragii lari, penați,
pe cuviincioasele vestale.
Lumina e punte între văzut
și nevăzut.
Lumină e El,
Lumina lumii. 

Meșterul
Sunt noul Meșter Manole,
din balada cântată în inimi,
azi o slobod pe Ana
să-și trăiască viața,
să gătească,
să deretice prin casă

azi mă zidesc pe mine
în piatră afumată
de feștila lumânărilor,
sfințită de rugăciune

singurătatea mi-e zidul

pereții mă strâng până ce
urechea devine pustie
mă strig, nu mă aud
îmi silabisesc numele
silabele zboară
cioburi sub ciocan
mă chem pe nume
nici un răspuns

Nu din lume
Lui Ludwig Wittgenstein

Plouă, dar melancolia ploii
nu e în lume

nu e în lume,
cum e mâna aceasta
care așterne cuvinte pe hârtie

O clipă o cheamă pe alta
Hai, suflete, ieși din încremenire
cum simțeai valurile mângâindu-ți
picioarele nesigure de copil
algele păreau șerpi de diamant
(degetele tale își amintesc,
frământând nisipul asediat de scoici)
erai zeul copil
îi sugrumai unul câte unul
piereai și reînviai din spuma valului
(iei o scoică albă între degete)
timpul a mai săpat
o urmă în osul alb 

Punct și de la capăt
Ochii copiilor
scăldau lumea
în raza privirii lor
nu mai contau
mâlul purtat
în derivă
josniciile țâșnite
din pietre
roșul vâscos împroșcat
de hidră

apa lumii
era iar curată
apă vie
țâșnită din privirile
puilor de om

Un strop de fiere
Nu știu ce să invidiez mai tare,
ochii bătrânului Wang-Fo,
(prin care culegea nectarul frumosului,
din spectacolul stelelor răsfirate pe cerul tăciune)
din zborul luminiscent al libelule­lor
nu știu ce să invidiez mai tare,
detașarea de sine, de lucrul mâinilor sale
(Wang-Fo oferea o pictură pe un bob de orez)

nu știu ce să invidiez mai tare,
inima sa îngenuncheată
înaintea tainelor învăluite
de urma prelungă a fulgerului,
de mersul smerit al furnicii

de-ar avea cuvântul meu
puterea plăsmuirilor lui Wang-Fo!
să rostesc un cuvânt, „câini”
țăranii sărmani să se întoarcă veseli,
însoțiți de o liotă lătrătoare

să spun „soldați”, iar seniorii
să mă plătească regește, în galbeni
pentru acești oșteni, gata scoși din cutie

gelos pe imaginile plăsmuite
de mâinile maestrului Wang-Fo,
Fiul Cerului îi răpi libertatea,
i-l ucise pe Ling, ucenicul iubit

Wang-Fo împărțit
– jumătate durere, jumătate disperare –,
la comanda Dragonului Celest,
desăvârși tabloul în care
munții se îngemănau cu râurile,
râurile se regăseau în nesfârșitul albastru

(râul blestematului Wang-Fo,
îmi zic, în sinea mea,
revărsat din mătasea tabloului,
o să-mi înece imperiul, speranțele

pe tronul meu de jad,
de-aș fi avut puterea lui Wang-Fo!)

Lacrima
Te miști prin lume,
totul pare-a fi ok,
și, dintr-odată, o lacrimă
rebelă ți se prelinge din ochi

de cealaltă parte,
neîntâmplările s-au strâns
una peste alta, ca nebunele
tot ce n-ai trăit, dar ai fi putut trăi
e ca un meci între posibilitate
și realitate
încheiat cu scorul de 7 la 0,
talazul neîntâmplărilor
stă gata să se reverse

Ochi în ochi
Și azi m-ai spălat
cu sângele Tău

nu mică mi-a fost mirarea
când, în ultimele clipiri
din geana apusului,
ai privit prin ochii mei
puiul de mesteacăn,
binecuvântându-l 

O fugă în nevăzut
Două clipe
ca două veverițe,
una roșcată,
una brună,
se aleargă, de mama focului,
în mișcări circulare,
pe trunchiul bradului aparent

vântul își șoptește basmul
prin frunza copacilor

ochii îmi sunt pironiți
de ridurile agile ale lacului

și el îmbătrânește,
dar orele lui se scurg
pe alt cadran

și el îmbătrânește,
mătasea broaștei,
strânsă-n mal,
e pielea pe care
și-o leapădă
șarpele lac

O zi de duminică
Micuța Ana aleargă în rochița albă
doi arici dorm în umbra altarului
ascult cum ai vindecat doar prin cuvânt
sluga sutașului
înțelesuri noi se nasc unele din altele
Tu, Cuvântule, ai vindecat doar prin cuvânt
prin cuvânt culeg aurul clipei!