Poezii creştine

Aripile absente

Dan Botta Dumnezeu l-a făcut pe om cu puţin mai prejos decât îngerii Paseri, mari paseri stymphaliene ce bat din aripe de vis, Paseri mari cu himerice pene Nălucind un divin Paradis, Oh, aripile lor, ah, aripile! Ca nebun rătăcesc printre sfere De-argint, cu tot sufletu-n vis, În văzduhul bătut de himere, Dar mă zbat ferecat pe pământ... Îmi lipsesc, îmi lipsesc doar aripile. Meteori siderali, pulberi vaste, Aurore de peste fire, Unduind între stelele caste, Suspinând mătăsoasele lire... Ah, unde mi-s, unde aripile! Şi nepământeşti refrigenţe, Cristalinele sfere din cer Şi tot universu-n cadenţe Îmi cer inima, sufletu-mi cer. dar unde mi-s, unde aripile! Şi mă zbucium în inima-mi tristă Şi mă zbat şi încerc ca Icar Să mă-abat cu a gânduhii rază, Să calc cerul şi aerul rar, Dar nu pot, căci se frâng doar aripile. Şi luceşte fantastic ideea Între zările cerului - crin, În neştire m-avânt spre scânteia Nebună - şi iarăşi recad, Căci, vai, îmi lipsesc doar aripile. Şi atunci mă cufund în tristeţe Şi-n spaimă de sufletul meu, Şi-n patima tristei vieţe De-a fi doar o fărâmă de zeu; Căci ce-i zeul ce-şi pierde aripele? Stau visând empyreice gemme De foc, boreale cununi, Şi plâng şi mă frâng sub blesteme, Şi-ntind spre cer pumnii nebuni, Doamne, unde mi-s aripile? Trec prin aer adânci serafimi, Serafimii cu aripi cari văd Mii de aripi ce au ochii sublimi Prin aerul sfînt se străvăd, Unde mi-s, Doamne, aripile? De ce mi-ai dat sfinte-aspiraţii Şi doruri nebune mi-ai dat, De ce îmbrăcat-ai în graţii O humă şi-atâta păcat Şi de ce mi-ai luat, Doamne, aripile? Şi ca orice infirm care simte În braţul secat un fior, Dau mereu din aripile-mi strâmte Şi-aripile absente mă dor.