Poezii creştine

Oul dogmatic

de Ion Barbu E dat acestui trist norod Şi oul sterp, ca de mâncare, Dar viul ou, la vârf cu plod, Făcut e să-l privim la soare! Cum lumea veche, în cleştar, Înoată, în subţire var, Nevinovatul, noul ou, Palat de nuntă şi cavou. Din trei atlazuri e culcuşul În care doarme nins albuşul Atât de galeş, de închis, Cu trupul drag surpat în vis. Dar plodul? De foarte sus Din polul plus De unde glodul Pământurilor n-a ajuns Acordă lin Şi masculin Albuşului în hialin: Sărutul plin. Om uitător, ireversibil, Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil? Precum atunci, şi azi întocma: Mărunte lumi păstrează dogma. Să vezi la bolţi pe Sfântul Duh Veghind vii ape fără stuh, Acest ou-simbol ţi-l aduc, Om şters, uituc. Nu oul roşu. Om fără soţ şi om nerod, Un ou cu plod Îţi vreau plocon, acum de Paşte: Îl urcă-n soare şi cunoaşte! * Şi mai ales te înfioară De acel galben icusar, Ceasornic fără minutar Ce singur scrie când să moară Şi ou şi lume. Te-înfioară De ceasul, galben necesar... A morţii frunte-acolo-i toată. În gălbenuş. Să roadă spornicul albuş, Durata-înscrie-în noi o roată. Întocma - dogma. * Încă o dată: E Oul celui sterp la fel, Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el. Şi nici la cloşcă să nu-l pui! Îl lasă-n pacea întâie-a lui. Că vinovat e tot făcutul, Şi sfânt, doar nunta, începutul.