Poezii creştine

Darul cel crâncen

Radu Gyr Doamne, de pomină e darul Tău, pe care-l numim viaţa noastră... Jude năprasnic, amarnic birău, pedeapsa n-ar da-o mai aspră. Gâde de-ai fi şi tot n-ai putea mai crunt să ne rupi în osândă; lotru de-ai fi şi gheara Ta rea nu s-ar răşchira mai flămândă. Cine-a băsmit că din stelele-Ţi dulci ne milui betegele treceri? Tu nu ne-ai da aripi ca să ni le smulgi, nici cer, ca să-l spurci şi să-l seceri. O, de-ai sufla rai din rai peste noi, tu nu ne-ai prăda pânâ la oase şi nu Ţi-ai lua duhul sfânt înapoi, cu mâini de tâlhar, ticăloase. N-ai face din darul Tău şbilţ de hingher, nici uri, nici nelinişti, nici cuie. Nu, trecerea asta grozavă prin fier nu e pomana azurului. Nu e. Nu, poticneala prin smârc şi urzici nu e ofrandă divină... Un sâmbur din Tine de-ai pune şi-aici Ţi-am semăna prin lumină. De-am fi după chipul şi liniştea Ta, ce limpezi şi-nalţi ne-am şti, Doamne! Seninătăţile Tale ar sta în noi ca nişte coloane. Tu drept ca un turn eşti şi clar ca un zbor şi pur ca îngheţul agatii. Noi: tulburi şi strâmbi şi cu lanţ la picior, ca nişte ulii-ntre gratii. Tu eşti armonie şi reci simetrii; noi: fluvii muşcând stăvilare. Azurul Tău creşte heruvi şi vecii, iar lutul nostru doar fiare. Scârbiţi ne târâm şi de mlaştini sătui, cu pumni de revoltă deşartă: nu, smoala aceasta nu-i mila Ta, nu-i, ea e de diavol răsfiartă. Şi totuşi visăm şi sperăm şi iubim, şi-n primăvara Ta goală, în sânge ne fâlfâie-un alb serafim şi-un piersic de aur se scoală. Şi, uite, sperăm şi visăm şi iubim, venunu-i parfum şi argint e, şi viaţa pe care-o spurcăm şi-o sfinţim e dar de la Tine, Părinte…