Poezii creştine

Clopotele

Al. Philippide Duminicile-n fiecare săptămână, Când clopotele-n mantii de bronz se iau de mână Şi-ncep ca să colinde Cât văzduh poate glasul lor cuprinde, Umflaţi de vânt, Buimaci, târându-şi umbra greoaie pe pământ, Toţi nourii aleargă cu clopotele-n zbor Pe urma lor; Iar când în zare ca-ntr-o văgăună S-au prăbuşit cu toţii împreună, Din ce în ce mai limpede răsună, Împodobind cu aur proaspăt crinii, Goarna luminii! Şi-atunci tot cerul se preschimbă În clopot nalt, cu soarele drept limbă, Care bate Clipe de lumină Pentru cei a căror inimă se zbate. Ca limba unui clopot rostogolit în tină În hohote sonore văzduhul se distramă Când clopotele-n tropot de copite Îndeamnă sufletele toropite Şi le cheamă Cu ele către soare să s-avânte, Sărmane clopote cu aripi frânte! Şi-atunci nebunii care-ntr-una urlă Cu sufletul la gură ca o surlă, Când clopotele-n fiecare turlă Cu ură-şi muşcă frânghiile, botniţi, Nebunii intră pe furiş în casă, Şi tac din gură, şi s-ascund sub masă; Căci trebuie să ştiţi că din clopotniţi Îndată clopotele au să zboare În cavalcadă către soare, Şi-au să se-ntoarcă liniştit, la trap, Să ne cadă pe cap, Să ne cadă pe cap! Dar eu care nu sunt nebun, Vă spun: Că clopotele-n fiecare săptămână Se iau de mână; Îşi suflecă mantalele-ntr-o horă Sonoră; Şi-apoi pornesc ca să colinde Cât văzduh poate glasul lor cuprinde. dar vă mai spun, Eu, care nu sunt nebun, Vă spun că toate clopotele spun: Că, dintr-o dată preschimbate-n goarne, Au să răstoarne Văzduhul peste noi ca un puhoi De cer albastru şi lumină multă, Şi-atuncea noi, Care suntem acei ce tac şi le ascultă, Stăruitori vom sta cu fruntea boltă de revoltă, Cu ochiul cupă de nădejde multă, Cu zdrenţele azurului pe noi, Surâzători - cu clopotele-n noi!