„Politica Crucii”, în frescele de la Arezzo şi Pătrăuţi
Întruchipare a spiritualităţii ortodoxe trăite dintru început pe plaiurile bătrânei Moldove, ctitoriile voievodale, preluând şi prelucrând mesajul Ortodoxiei, impresionează şi astăzi, după atâtea veacuri, prin realizarea lor artistică, prin arhitectura şi pictura care atât de armonios se îmbină. Bisericile înveşmântate cu picturi murale exprimă, ca nici un alt monument al vremii, istorie, filosofie, existenţă umană, viaţă şi moarte; bine şi rău; frumos şi urât; curat şi murdar; îngeri şi demoni.
Meşterii zugravi au fost călăuziţi de un cărturar iconograf care s-a făcut exponentul mediului intelectual şi al preocupărilor spirituale ale ţării. Nu surprinde faptul că, în contextul relativ unitar al programelor iconografice, au apărut câteva inovaţii care nu pot fi interpretate decât ca intenţionate.
Pictura murală din epoca lui Ştefan cel Mare şi apoi din vremea fiului său Petru Rareş nu este altceva decât mărturia unui spirit deja postmedieval, drapat în veşmântul somptuos al tradiţiei artistice a Evului mediu.
În pictura murală, zugravii au introdus - sub imperiul pericolului otoman permanent, o serie de teme care aveau menirea să invoce ajutorul divin.
Aşa este binecunoscuta Cavalcadă a sfinţilor militari, zugrăvită în interiorul pronaosului, pe toată lăţimea unui zid, desupra uşii de intrare în Biserica „Sf. Cruce” - Pătrăuţi, o scenă admirabilă prin eleganţă şi foarte grăitoare prin conţinut, reprezentând o solemnă ceată de călăreţi, o simbolică procesiune de 16 sfinţi militari pe cai, însoţindu-l pe împăratul Constantin cel Mare. Prezenţa în această compoziţie picturală a Sf. Constantin cel Mare are un tâlc istoric deosebit.
Marele bizantinolog André Grabar, a văzut în această cavalcadă un îndemn la cruciada împotriva turcilor, îndemn pe care purtătorul de biruinţă Ştefan cel Mare l-a adresat în repetate rânduri întregii creştinătăţi a vremii, creştinătate ameninţată de robie şi de trecere cu forţa la islam, mai ales după ce, în 1453, Roma cea Nouă, Cetatea Ortodoxiei, Mama Lumii (Ume Dumia), cum îi ziceau turcii, se prăbuşise sub asaltul ienicerilor lui Mehmed al II-lea, pe care beţia cuceririi şi stăpânirii îl împingeau către Europa toată, care încremenise la gândul subjugării şi al transformării bisericilor în moschei, după exemplul nefericit al „Sf. Sofia”.
Ideea unei noi cruciade, încă vie în frescele Moldovei
Ideea apărării Europei printr-o cruciadă, după modelul celor din secolele anterioare, sub semnul Bisericii, prindea tot mai multe rădăcini. Şi se ştie foarte bine că cea mai bună şi mai sigură propagandă în Evul mediu o făcea în primul rând arta; în acest sens, aveau să apară în picturile murale ale faimosului Quattrocento italian nu puţine referiri la o asemenea cruciadă viitoare.
Prin reprezentarea acestei teme şi în pictura de la Bălăneşti şi Arbore, biserici ctitorite de logofătul Ioan Tăutul şi portarul Sucevei, Luca Arbore, nu făcea decât să reafirme şi pe această cale atitudinea faţă de politica domnitorului pentru păstrarea neatârnării ţării, iar începutul domniei lui Bogdan al III-lea, ca orice început de domnie, avea nevoie de o asemenea dovadă din partea celor mai de seamă dregători ai ţării. Totodată, o astfel de mărturie de credinţă venită din partea fruntaşilor boierimii din Moldova, constituia şi un avertisment dat acelor boieri care, eventual, ar fi avut o altă atitudine.
Această scenă iconografică avea menirea să ţină trează conştiinţa moldovenilor şi să îi îmbărbăteze în lupta pentru apărarea credinţei şi a independenţei ţării.
Bătălia de la Pons Milvius, istorisită de Eusebiu de Cezareea, era principial cunoscută de către iconografi, mai ales într-o Italie în care Medicii de la Florenţa şi Montefeltrii din Ubino, Visconţii şi Sforza la Milano erau nu numai principalii mecenaţi, dar şi prezumtivii conducători ai unei cruciade, dintre ei putea să se ivească Noul Constantin care să elibereze Bizanţul, sub semnul crucii. Nu ne miră că una dintre capodoperele iconografice italiene de la mijlocul secolului al XV-lea vorbea despre o asemenea cruciadă.
Amintirea Bizanţului în frescele de la Arezzo
Tema Legendei Adevăratei Cruci, inspirată de versiunea din celebra Legenda Aurea a arhepiscopului genovez Iacopo da Varezze - scriere hagiografică cu o largă răspândire în Evul mediu - fost cultivată în mediul franciscan. Astfel, amintim ciclul de fresce cu această temă de la basilica franciscană „Santa Croce” din Florenţa, atribuită lui Agnolo Gaddi (1388-1393), şi la basilica „San Francesco” din Volter, zugrăvită de Cenni di Francesco (către 1410).
În capela principală de la San Francesco din Arezzo, cândva între 1452 şi 1466, tema aceasta avea să fie începută de Bicci di Lorenzo la comanda aretinului Francesco Bacci. Pictura avea să fie terminată de pictorul inovator al Renaşterii care a fost Piero della Francesca. Frescele de la Arezzo aveau menirea să vorbească despre apărarea principalului simbol al creştinătăţi - Sf. Cruce -, din imemoriale timpuri până în vremea romană şi bizantină.
Să amintim şi faptul că, în 1459, papa Pius al II-lea a reunit Congresul de la Mantova tocmai spre a discuta posibilitatea unei cruciade menite să elibereze a doua Romă şi să-i izgonească pe turci din Europa. Se pare că în primele luni ale anului 1459 a avut loc o întâlnire între Piero della Francesca şi cardinalul Bessarion (Vissarion), fostul mitropolit de Niceea, o impunătoare personalitate a lumii bizantine, cel ce a făcut parte din delegaţia bizantină la Conciliul de la Ferrara - Florenţa, fiind unul dintre adepţii hotărâţi ai unirii Bisericilor Catolică şi Ortodoxă, cardinalul Bessarion a fost numit mai târziu protector al Ordinului franciscan, ceea ce explică cât se poate de firesc intervenţia lui în decorarea capelei principale din Biserica „San Francesco”.
În programul iconografic de la Arezzo este evidentă intenţia de a scoate în relief figura împăratului Constantin cel Mare, aluzie la tema cruciadei. Ceea ce atrage atenţia în mod particular la Arezzo este faptul că Piero della Francesca a zugrăvit în această frescă şi figura penultimului împărat al Bizanţului - Ioan al VIII-lea Paleologul. Şi din această cauză putem afirma că avem de a face aici cu o înrâurire bizantină. Legenda Sf. Cruci era fixată în lumea Bizanţului, din punct de vedere iconografic, încă din 879, în Codicele grec 510 de la Biblioteca Naţională Paris, unde se află trei miniaturi: Visul lui Constantin; Bătălia de la Pons Milvius; Găsirea Sf. Cruci de către împărăteasa Elena.
Emblema perpetuă a victoriei prin Cruce
Să revenim acum în Moldova, pentru a desluşi reperele fundamentale care stabilesc legătura între frescele de la Arezzo şi Pătrăuţi.
Aici, la Pătrăuţi, în fresca din pronaos putem observa o ceată de călăreţi înarmaţi - de fapt, personaje sacre conduse de Sf. Arhanghel Mihail, urmat de împăratul curând creştinat, purtând dalmatică şi coroană, de sfinţii Gheorghe şi Dimitrie, cei doi Sf. Teodori, Sf. Procopie şi Sf. Mercurie, aşadar protectori ai oştirilor biruitoare, regăsiţi în hramuri ale vremii lui Ştefan cel Mare, o vreme aspră, de războaie şi jertfe - păşeşte victorios parcă, sub semnul acum descoperit al Crucii, într-o biserică ce are ca hram, nu întâmplător, simbolul creştinătăţii.
Ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că, din punct de vedere stilistic, reprezentarea Cavalcadei de la Pătrăuţi ţine de viziunea medievală a Răsăritului bizantin, în vreme ce reprezentarea de la Arezzo ţine stilistic de orizontul umanist al Renaşterii.
Iconografii moldoveni au îmbogăţit compoziţia din punct de vedere teologic, transformând viziunea împăratului într-o emblemă perpetuă a victoriei prin Cruce.
Pe bună dreptate, bizantinologul francez, amintit mai sus, vedea în Cavalcada sfinţilor militari de la Pătrăuţi o materializare a spiritului militant, caracteristic Moldovei lui Ştefan cel Mare, cel ce devenise un adevărat apostol al luptei împotriva turcilor, fiind primul dinast din Europa de Răsărit care şi-a propus să transforme războiul de apărare contra necredincioşilor într-o adevărată cruciadă cu participarea tuturor capetelor încoronate de pe continent.
Ne aflăm în timpurile în care efemera pace cu turcii nu trebuia să facă să se uite efortul cruciat al învingătorului lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Bizanţului, într-o Europă creştină care exalta şi ea cruciada prin acţiuni cavalereşti, prin proclamaţii solemne şi chiar opere pioase de artă, ce stăteau sub semnul Crucii.
Ştefan cel Mare - un „nou Constantin”
Evocarea în 1487, la Pătrăuţi, într-o biserică cu hramul Sf. Cruce, a împăratului Constantin cel Mare consona perfect cu atmosfera cruciată a epocii ştefaniene, epocă în care era copiat, în Sbornice, la Putna, Panegiricul Sf. Constantin cel Mare, scris spre sfârşitul secolului al XIV-lea de către Eftimie de Târnovo.
Ştefan cel Mare a beneficiat de sprijinul unor iconografi de notabilă subtilitate, care au ştiut să găsească o rezolvare pe cât de corectă sub aspect teologic, pe atât de expresivă şi convingătoare în planul realităţii imediate. Să ne amintim că primejdia invaziei otomane fusese trăită succesiv de ţările balcanice, dar nicăieri nu a fost elaborată o imagine atât de bogată în semnificaţii, prin intermediul căreia lupta Moldovei pentru libertate era aşezată sub semnul sacralităţii.
Fineţea liniei desenate, nobleţea clasică a fizionomiilor şi, mai ales, unele predispoziţii iconografice vom înţelege de ce nu este gratuită ipoteza prezenţei aici a unui artist venit din abia dispărutul Bizanţ al Paleologilor sau a unui maestru al locului care a asimilat, ca altădată la biserica din Lujeni, canonul estetic al acestuia, preferând însă pitorescul elenic, calmul monumental.
„Aşa cum odinioară împăratul Constantin a pornit împotriva păgânilor şi i-a zdrobit”, spunea A. Grabar, tot aşa Ştefan cel Mare al Moldovei, un nou Constantin, va învinge pe duşmanul necredincios în numele Crucii.
Mergând pe firul acestui raţionament, putem încheia subliniind că Biserica Moldovei era alături de domnie în eroica luptă pentru libertatea ţării, împotriva unui duşman necredincios, ea fiind pe deplin conştientă de imensele resurse ale imaginii religioase în opera de educare a oamenilor chemaţi să participe la marele efort de autoapărare.