Portretul părintelui davidic al lui Hristos în Evanghelia după Matei

Dreptul Iosif, cunoscut și ca Iosif din Nazaret (Ioan 1, 45), este bărbatul Fecioarei Maria (Matei 1, 16) și tatăl davidic al lui Iisus Hristos (Luca 3, 23; Ioan 1, 45). Biserica Ortodoxă îl prăznuiește (împreună cu Sfântul Proroc David și cu Sfântul Iacob, ruda Domnului) în prima duminică după praznicul Nașterii Domnului, sau chiar a doua zi după praznicul împărătesc, în cazul în care acesta cade în zi de duminică, iar următoarea duminică ar coincide cu începutul anului calendaristic și cu praznicul Tăierii-îm­prejur cea după trup a Domnului.

Elemente biografice despre Drep­tul Iosif apar în Evangheliile canonice, în Evanghelia apocrifă a copilăriei lui Iisus (cunoscută și ca Protoevanghelia lui Iacob), precum și în haghiografia bisericească ulterioară. În vreme ce o prețioasă schiță biografică a Dreptului Iosif se poate obține prin compilarea informațiilor oferite, direct și indirect, de sursele biblice și extrabiblice, dintre toate acestea, Evanghelia după Matei se evidențiază prin portretul teologic al acestui bărbat, pe care autorul îl creionează în cele două capitole inaugurale ale operei sale. Cu toate că, în Sfintele Scripturi, Dreptul Iosif mai apare ca personaj activ și în Evanghelia după Luca, acolo autorul nu este preocupat să schițeze figura patern-davidică a Dreptului Iosif, fiind mai degrabă interesat să ofere perspectiva complementară, maternă, motiv pentru care o scoate în relief pe Fecioara Maria.

Dat fiind faptul că în primele două capitole ale Evangheliei după Matei, care alcătuiesc uvertura acestei opere biblice, figura patern-davidică a Dreptului Iosif apare în prim-plan, în cele ce urmează vor fi expuse principalele elemente ale portretului său teologic matein.

Prima menționare a Dreptului Iosif în Evanghelia după Matei apare în genealogia din debutul acestei opere biblice, mai precis la sfârșitul listei genealogice a lui Mesia, chiar înainte de mențio­narea lui „Iisus, Cel numit Hristos” (Matei 1, 16). Se poate spune că lista genealogică mateină a lui Mesia este, totodată, și o genealogie a lui Iosif (ultimul descendent biologic din Avraam via David, cuprins în listă). Așadar, pe orizontala descendenței biologice mesianice, înainte de Iisus Hristos, Dreptul Iosif este, în mod culminant, fiul lui David, fiul lui Avraam.

Spre deosebire, însă, de raporturile patern-filiale biologice dintre generațiile de la Avraam până la Iosif, bărbatul Mariei, pater­nitatea acestuia din urmă în raport cu Iisus este prezentată în termeni diferiți, printr-un comentariu atipic, cu care Evanghelistul încheie lista genealogică propriu- zisă („Iacob l-a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care S-a născut Iisus, Cel numit Hristos” - Matei 1, 16). Prin intermediul acestor cuvinte, Evanghelistul face aluzie la faptul că Iosif nu este genitorul (tatăl biologic al) lui Iisus, Cel născut din Fecioara Maria, căreia Evanghelistul nu-i asociază un alt bărbat, în acest fel descoperind discret că zămislirea lui Iisus a avut loc în mod suprafiresc. Așadar, în Matei 1, 16, Evanghelistul începe să descopere, pe de o parte, taina mater­nității feciorelnice a Mariei, iar pe de altă parte noblețea lui Iosif, care, în lipsa contribuției biologice, își asumă paternitatea davidică asupra lui Iisus - Care, pe această cale, devine „fiul lui David, fiul lui Avraam” (Matei 1, 1).

Noi referiri la Iosif apar în digresiunea narativă din Matei 1, 18-25, inserată de Evanghelist între genealogie și episodul închinării magilor, cu scopul de a oferi detalii despre zămislirea și nașterea Pruncului mesianic, precum și despre rețeaua raporturilor familiale dintre Dreptul Iosif, Fecioara Maria și Copilul Iisus.

În acest context, Evanghelistul spune, pentru prima și singura dată, despre Iosif, bărbatul Fecioarei Maria, că era drept (Matei 1, 19). Această precizare descoperă, în mod concentrat, anvergura duhovnicească a lui Iosif, însă, punctual, ea trebuie pusă în legătură cu gestul discret pe care Iosif se gândea să-l facă, dată fiind sarcina neașteptată (de el) a logodnicei sale, de a cărei origine divină nu era la acel moment încredințat: „nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns” (Matei 1, 19).

În momentul culminant al frământării sale lăuntrice, Dreptul Iosif are parte de o bună-vestire (Matei 1, 20-21) în oglindă față de Buna Vestire de care beneficiase, potrivit Evangheliei după Luca (1, 26-38), Fecioara Maria, logodnica sa. În urma acestei experiențe onirice, el săvârșește, la rândul său, actul avraamic al credinței, asumându-și-o de soție pe logodnica sa și ca fiu pe Pruncul zămislit în pântecele ei din Duhul Sfânt, pentru ca, din perspectivă umană, maternă și paternă deopotrivă, înomenirea Fiului lui Dumnezeu să aibă loc în ambientul credinței, iar nu al obișnuitului biologic (tot astfel, și credința lui Avraam se angajase mai presus de firescul biologic, date fiind incapacitatea Sarei de a procrea, încă din tinerețe, precum și bătrânețea cuplului, elemente care făceau biologic imposibilă împlinirea făgăduinței divine privind nașterea unui fiu al lui Avraam din ea).

Asemenea Fecioarei Maria, care, prin ascultarea ei de Tatăl ceresc, Îl zămislește și Îl naște pe Fiul lui Dumnezeu înomenit, Iosif, tot prin ascultare de Tatăl ceresc, își asumă paternitatea davidică față de Pruncul divin, care astfel capătă demnitatea mesianică de fiu al lui David. Dreptul Iosif este o persoană providențială, asemenea Fecioarei Maria, contribuția fiecăruia dintre ei fiind unică, deplin necesară și complementară în raport cu a celuilalt, cu care se întregește. Se înțelege, astfel, că oricâtă disponibilitate ar fi avut Maria, ea n-ar fi putut să desăvârșească proiectul divin în lipsa lui Iosif, care a oferit mesianitatea cuvenită Pruncului zămislit în pântecele ei. Prin urmare, Iosif este mai mult decât un ocrotitor al Pruncului, misiune de altfel incontestabilă, însă la care nu poate fi redus. El își asumă,
înainte de toate, statutul de tată davidic al lui Iisus, o demnitate unică și fără echivalent în cazurile lumești de paternitate, de la cea biologică la cele de tată vitreg¹ și tată adoptiv², până la cea de tutore³.

Dacă Maria Îl zămislește și Îl naște în chip neobișnuit și feciorelnic pe Iisus Hristos, Dreptul Iosif și-L asumă ca fiu tot într-un mod neobișnuit și feciorelnic⁴. Mai mult decât atât, în calitate de logodnică a Dreptului Iosif atunci când „s-a aflat pe sine că are în pântece din Duhul Sfânt” (Matei 1, 18), precum și de soție a acestuia când L-a născut pe Iisus (a se vedea Matei 1, 25), Maria nu poate fi disociată, în maternitatea ei, de paternitatea davidică a lui Iosif, chiar dacă el și-a asumat această paternitate abia după intervenția Îngerului. Practic, Iosif nu și-L asumă pe Cel născut din Maria ca pe un prunc venit din afara sferei lor maritale feciorelnice, ci ca pe Pruncul ivit, în chip minunat, chiar în sânul familiei, aflate, la momentul zămis­lirii Lui, în etapa ei preliminară, a logodnei, etapă împlinită prin căsătoria Dreptului Iosif cu Fecioara Maria, înainte de nașterea Lui.

Anvergura duhovnicească și cinstea la care este ridicat Dreptul Iosif se pot deduce din măreția celor descoperite lui de Îngerul Domnului, cu privire la sarcina logodnicei sale, în cadrul vedeniei consemnate în Matei 1, 20-21, și anume: modul suprafiresc al zămislirii Pruncului în pântecele Fecioarei Maria („ce s-a zămislit în ea este din Duhul Sfânt” - v. 20), genul Pruncului („va naște fiu” - v. 21) și numele Lui vocațional („şi-I vei pune numele Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” - v. 21).

După menționarea lui în genealogie (Matei 1, 1-17) și în relatarea despre zămislirea și nașterea lui Hristos (Matei 1, 18-25), Dreptul Iosif reapare în narațiunea mateină în scurtul episod dedicat retragerii familiei în Egipt (Matei 2, 13-15).

Prin venirea magilor, nașterea lui Iisus în micul Betleem este adusă în atenția Ierusalimului, iar El este cunoscut aici direct ca Rege mesianic. Dincolo de aspectele ei pozitive, venirea magilor stârnește ostilitatea regelui în funcție împotriva Regelui Născut și declanșează primejdii care ame­nință viața Celui din urmă. Cu angelofania de care au parte magii, după omagiile aduse de ei Copilului mesianic, începe lucrarea de ocrotire a vieții Lui, amenințate de regele Irod, lucrare care va fi continuată prin Dreptul Iosif.

În acest context, Evanghelistul descoperă faptul că Dreptul Iosif a avut parte de o nouă vedenie, de această dată Îngerul Domnului, care i se arată în vis, poruncindu-i să se trezească din somn și să pornească la drum către Egipt chiar în noaptea de după plecarea magilor: „Scoală-te, ia Copilul și pe mama Lui și fugi în Egipt, și stai acolo până când îți voi spune eu. Căci Irod are de gând să caute Copilul ca să-L ucidă” (Matei 2, 13).

Demnitatea profetică a lui Iosif iese din nou în relief prin faptul că este învrednicit să afle în Betleem, prin revelație de la înger, ceea ce Irod gândea în Ierusalim, altfel spus ceea ce regele în funcție se manifesta, la nivel lăuntric pe atunci, doar ca intenție (din nefericire, criminală). Această nouă experiență duhovnicească onirică scoate în evidență starea de trezvie și de rugăciune în care petrecea Dreptul Iosif. Ca și în cazul angelofaniei anterioare, el duce la înfăptuire, întocmai, porunca divină transmisă de Îngerul Domnului.

În cadrul episodului întoarcerii din Egipt și așezării în Nazaret (Matei 2, 9-23), Evanghelistul evocă două noi angelofanii de care a avut parte Dreptul Iosif în vis: „Sculându-te, ia Copilul și pe mama Lui, și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei care căutau viața Copilului” (v. 20); „Dar auzind că Arhelau domnește în Iudeea, în locul tatălui său, Irod, s-a temut să meargă acolo; însă grăindu-i-se în vis s-a retras/a fugit în părțile Galileii și, mergând, s-a așezat într-o cetate numită Nazaret” (vv. 22-23). Așa­dar, Iosif a fost înștiințat profetic în Egipt de evenimente care se petreceau în Iudeea: o nouă dovadă a marii sale experiențe duhovni­cești.

Poruncindu-i-se să se întoarcă în țară, Dreptul Iosif nu se grăbește să revină în Betleem - cetatea de baștină a prototipului regelui mesianic, David -, ci caută să identifice o soluție de locuire care să ofere siguranță Copilului. În acest context, el primește iarăși sprijin ceresc, Îngerul Domnului poruncindu-i în vis să meargă departe de Ierusalim și de Betleem, în afara ținutului lui Iuda, și anume în Galileea, având să se stabilească, împreună cu Fecioara Maria și cu Fiul ei, în mica cetate Nazaret. Iosif nu înfăptuiește în mod pasiv, ca un instrument inert, ceea ce Îngerul Domnului îi poruncește, ci colaborează ca un interlocutor activ, deși tăcut, fiind un real partener al lui Dumnezeu în raport cu „destinul” lui Mesia. Departe de a fi doar un modest teslar nazarinean de obârșie davidică, Dreptul Iosif a înțeles foarte bine cine este Copilul Iisus, motiv pentru care se pune întru totul în slujba Acestuia, fiind chiar salvatorul lui Mesia din fața morții și protectorul vieții Lui.

Personaj-cheie al primelor două capitole din Evanghelia după Matei, Dreptul Iosif este prezentat de Evanghelist ca unul care și-a asumat cu deplină responsabilitate misiunea ce i-a fost încredințată: aceea de tată davidic al lui Iisus Hristos și de ocrotitor al Acestuia, precum și al mamei Sale.

Iosif este drept și, în egală măsură, profet, ca unul care este vrednic de vedenii divine, asemenea strămo­șului său, Patriarhul Avraam, ­cu care Evanghelistul Matei deschide lista genealogică inaugurală.

Față de angelofaniile de care este învrednicit în contextul rolului pe care și l-a asumat în raport cu Hristos, Iosif se comportă ca un bărbat plin de discernământ, nesurprins de vedeniile care i se descoperă, ca unul care, probabil, avusese dinainte parte de experiențe profetice. În acest sens se poate observa că, spre deosebire de cele petrecute la chemarea lui Samuel (a se vedea 1 Regi 3, 1-10), context în care viitorul profet și ultimul judecător al lui Israel este inițiat de către preotul Eli în ce privește acceptarea și tălmăcirea unor asemenea experiențe onirice, Iosif nu are nevoie de inițiere pentru a înțelege arătările Îngerului Domnului, pentru că are deja statura duhovnicească a unui om cu o bogată experiență teologică. De asemenea, în comparație cu preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul - care a avut parte, la rândul lui, de o mică bună-vestire, în templu, cu privire la viitoarea zămislire a fiului său (a se vedea Luca 1, 5-25) -, Dreptul Iosif se arată superior prin pacea și credința cu care primește o veste mult mai mirabilă decât cea primită de sacerdotul profet Zaharia. Iosif este, așadar, prezentat de Evanghelistul Matei ca un mare profet, asemănător, în anumite privințe, Patriarhului Avraam care, în virtutea credinței lui exemplare, nu a cerut, precum mai târziu Zaharia, să afle de la Dumnezeu cum va fi cu putință să dobândească urmași din Sara, date fiind sterpiciunea soției lui și vârsta lor înaintată (a se vedea Facerea 18, 1-16; cf. Facerea 15, 1-6).

Asumându-și paternitatea davidică a lui Iisus, Dreptul Iosif este nu doar un strâns colaborator al Tatălui ceresc, ci chiar un adevărat chip al Aceluia, de care amintește prin raportarea sa paternă la Fiul ceresc întrupat. Tatăl ceresc intră într-o relație de maximă apropiere nu numai cu Fecioara Maria, ci și cu Dreptul Iosif, întrucât fiecăruia dintre ei, și amândurora împreună, li-L încredințează pe Fiul Său, făcându-i pe fiecare părtași la taina paternității Sale ființiale față de Fiul; Tatăl ceresc se adresează Mariei și lui Iosif într-un mod unic și irepetabil, așa cum nu S-a mai adresat vreodată nici unei alte făpturi (pe pământ și în ceruri). Din această perspectivă, Iosif și Maria apar chiar ca un nou Adam și ca o nouă Eva. Iosif face oficiul adamic, ca unul care se sfătuiește cu Tatăl ceresc și patronează viața familiei, având un ascendent de serenitate asupra a ceea ce se întâmplă. El se mișcă foarte cumpănit și nu păcă­tuiește, ci acționează cu mult echilibru duhovnicesc, gestionând în mod exemplar situațiile de mare risc ivite, fără să alunece în gre­șeală, deși se confruntă cu propria ispită: aceea a repudierii Fecioarei Maria, pe când ea îi era doar logodnică.

Ca nou Adam, Dreptul Iosif s-a ridicat și la o accepțiune mai înaltă a căsătoriei, raportul marital dintre el și Fecioara Maria fiind evidențiat de către Evanghelist ca unul deplin, chiar și în lipsa componentei cunoașterii trupești (Matei 1, 25).

În contextul paternității sale davidice față de Iisus - paternitate deplină sub aspect uman, chiar și în lipsa componentei biologice -, Dreptul Iosif se împărtășește de Paternitatea ființială a Tatălui ceresc, după cum și Avraam s-a împărtășit, în mod mistic, de aceeași Paternitate atunci când l-a adus ca jertfă pe Isac (Facerea 22, 1-19). Paternitatea lui Iosif față de Iisus este pe atât de autentică, pe cât de autentic este faptul că Iisus este Fiul lui David (Matei 1, 1).

Dată fiind anvergura profetică a Dreptului Iosif, accentuată cu siguranță de prezența lui Iisus și de misiunea pe care el a avut-o în raport cu Acesta, nu putem decât să ne imaginăm de ce copilărie unică va fi avut parte Iisus în preajma acestui bărbat drept, ce educație înaltă va fi primit de la el, cel puțin până în jurul vârstei de doisprezece ani, atunci când Copilul Iisus a mers, însoțit de ambii Săi părinți, în pelerinaj la Ierusalim (Luca 2, 42-51). Asumându-Și numirea mesianică de Fiu al lui David (a se vedea, mai ales, Matei 21, 9), Iisus Hristos a arătat indirect că Și-a asumat pe deplin relația Sa filial- paternă cu Iosif.

Dreptul Iosif nu este un om lumesc (în sensul accidental, de „putea fi el ori altul”), ci supralumesc. El a fost într-adevăr capabil să se ridice deasupra condiției lumești, de individ recenzat prin ordin de la cezarul Augustus (cf. Luca 2, 1); de aceea Dumnezeu l-a și ales ca să întruchipeze, față de Iisus Hristos, o paternitate compatibilă - și chiar conjugabilă feciorelnic - cu maternitatea suprafirească a Mariei.

 

 

Note:

1. Lui Iosif nu i se potrivește nicidecum sintagma de părinte/tată vitreg, întrucât Copilul Iisus nu intră în relație filial-paternă cu el din exteriorul raportului marital (logodnă, urmată de căsătorie castă) dintre Dreptul Iosif și Fecioara Maria, ca și cum ar fi fost dobândit de mama Sa anterior (așa cum se întâmplă în unele familii).

2. Nici sintagma de părinte/tată adoptiv nu-i este adecvată Dreptului Iosif (folosirea ei ar leza, indirect, maternitatea Fecioarei Maria), întrucât ar putea lasă impresia că Pruncul
Iisus, având alți părinți biologici, ar fi fost adoptat, primit în familie, de către Fecioara Maria și Dreptul Iosif.

3. Persoană autorizată să exercite dreptul legal de tutelă/protecție asupra cuiva, chiar în absența oricărei relații de rudenie.

4. S-ar putea spune că paternitatea davidică a lui Iosif în relație cu Iisus este una supralumească; nu suprafirească, așa cum este maternitatea Fecioarei, dar având și ea un relief care îl scoate pe Dreptul Iosif din conul de umbră al unui personaj secundar, cu rol exclusiv de protector al lui Iisus.