Potlogi, primul palat brâncovenesc

În anul 1698, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, domnitorul Constantin Brâncoveanu vedea încheiate lucrările de construire a palatului domnesc de la Potlogi, ridicat pentru fiul său cel întâi născut şi moştenitor, Constantin. Pe când era boier, Brâncoveanu a avut în acel loc case şi a ctitorit, în anul 1683, o biserică de curte. Chinuit de vicisitudinile vremii, palatul stă în prezent sprijinit în cârje de reparaţii, dar încă vesteşte prezenţa domnitorului martir în acele locuri.

Radu Greceanu a­rată că, în 1698, „măriia-sa în Bucureşti n-au mai şăzut, ci s-au rădicat de au mersu la Potlogi de au văzut casile mării-sale ce să lucra acolo”. Din cronica sa aflăm că în acelaşi an, după sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimi­trie, palatul domnesc era fina­lizat: „A doao zi octombrie 27 dni, s-au rădicat măriia-sa cu totul de au purces şi au mersu la Potlogi, unde şi casile de acolo isprăvite găsindu-le de zidit, numai doao zile au zăbovit”.

Tot Radu Greceanu notează numeroase vizite ale lui Constantin Brâncoveanu la Potlogi, în special pentru hramul bi­sericii ctitorite încă din 1683, pe când era boier. În anul 1700, în drumul de la Târgovişte spre Bucureşti, domnitorul s-a oprit vreme de zece zile „pre la satul mării-sale, pre la Potlogi mer­gându, unde preaiscusite şi frumoase case au făcut precum să şi văd, şi acolo praznecul marelui mucenic Dimitrie făcând”. Deasupra uşii principale de acces, pisania din marmură grăieşte dăltuit în piatră scopul ridicării acestui palat: „Aceste case din temelia lor sunt înăl­ţate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod fiului său Constantin Brâncoveanul, începându-le şi sfârşindu-le la leat 7206 (1698, n.r.) şi la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul”.

„Vremea când se aruncă haina feudală a timpurilor de până acum”

Virgiliu Drăghiceanu, într-o conferinţă susţinută în 1913 la şcolile militare de infanterie, a vorbit despre „Palatele noastre domneşti”, arătând importanţa lor pentru istoria noastră na­ţio­nală şi constatând cu tristeţe starea deplorabilă a unora dintre ele. Academicianul român a arătat că, odată cu domnia lui Constantin Brâncoveanu, s-a făcut trecerea de la case la palate domneşti: „Este şi la noi vremea când se aruncă haina feudală a timpurilor de până acum, pentru a se îmbrăca haina timpurilor moderne. Se simte nevoie de camere mari, spaţioase, în care ochiul să se delecteze la frumuseţea ştucurilor albe ce îmbracă pereţii saloanelor, se simte nevoie de pridvoare largi, de pe înălţimile cărora să se admire perspectivele asupra curţilor mari, îm­brăcate în frumuseţea gră­di­ni­lor, sau asupra luciului apelor heleşteelor, ce se întind la picioarele lor. Se simte nevoie de aer şi de lumină. Totul aşadar arată o viaţă nouă; chiar cuvântul de Casă domnească, cum se numeau până atunci locuinţele voievozilor, se schimbă acum în cel de Palat, cum îşi numea în­suşi Brâncoveanu splendida lo­cuinţă de la Mogoşoaia”. Ridicat lângă Bucureşti la mai puţin de cinci ani după cel de la Potlogi, palatul de la Mogoşoaia, mult mai bine conservat, este similar, ca structură, acestuia, ambele având foişor monumental de acces şi loggia în faţada opusă. Sculpturile în piatră ce ornamentează foişorul sunt specifice stilului brâncovenesc şi reproduc motive florale în care „frunza de acant şi floarea de crin se împletesc cu laleaua şi garoafa orientală”, după cum arată Corina Nicolescu în lucrarea „Case, conace şi palate vechi româneşti”. Stucaturile ce împodobesc pereţii la interior respectă motivele florale de inspiraţie orientală.

O descriere amănunţită a dispunerii camerelor la Potlogi ne oferă Virgiliu Drăghiceanu: „Palatul se răsfaţă în mijlocul grădinilor ce se întind până în râpa unui eleşteu, ca şi la Mo­goşoaia. Avea două etaje. În parter, ce-şi dispune camerele în jurul pivniţelor, ca şi la Mo­goşoaia, locuia curtea; sus în etaj, familia domnească. Intrarea în locuinţa domnească se face printr-o scară exterioară, ce duce la foişorul din faţă, azi dărâmat; de aici, printr-un antreu împărţit în mai multe compartimente, diferit boltite, se putea trece spre galeria cu colonadă dinspre lac, ca şi la Mogoşoaia”. Palatul măsoară 32 metri în lungime şi 23 lă­ţime. La etaj, camera din centrul palatului era a chelarului, care ţinea toată gospodăria casei. Prima cameră din latura de sud-est, cu pereţi ornamen­taţi cu stucaturi, era a doamnei, iar camera domnitorului era cea din latura opusă, în colţul nord-estic: „Pereţii, în deosebire de Mogoşoaia, unde predomi­nau mai mult picturile, erau acoperiţi cu stuc, formând di­ferite motive florale, orientale, foarte fine. Numai în camera domnului se afla un mic portret în care se aflau zugrăviţi Constantin Brâncoveanu, Doamna Maria şi cu băieţandrul Constantin, fiul lor, pentru care se ridicase acest palat”. Pentru siguranţă, între etaj şi parter, deasupra pivniţelor domneşti, se afla o ascunzătoare ce asi­gura, printr-un gang, accesul afară din palat.

O restaurare anevoioasă

După martirizarea domnitorului şi a fiilor săi la Istanbul, în 1714, turcii au prădat pa­la­tul de la Potlogi, în căutarea averilor lui „Altân-Bey”, „Prin­ţul aurului”, cum îl numeau pe Constantin Brâncoveanu. De asemenea, palatul a suferit distrugeri masive şi în timpul Războiului ruso-turc din perioada 1768-1774. În 1913, a­cum mai bine de un secol, Virgiliu Drăghiceanu deplângea starea deplorabilă a monumentului: „La Potlogi, palatul lui Brâncoveanu, s-au dărâmat 200 de metri din zidurile înconjurătoare, acum cinci ani; acum doi ani am surprins dă­râ­mân­du-se ziduri interioare, cu toată intervenţia Comisiei Monumen­telor Istorice; dărâmarea se fă­cea pentru meschinul folos de a câştiga o cărămidă arendaşul, iar alta dărâmătorul”. Din toate bogăţiile de la Potlogi mai dăi­nuiau doar „zidurile goale, pie­trele colonadelor, tot aşa de frumoase ca şi la Mogoşoaia”. În prezent, domeniul de la Potlogi se regăseşte într-un anevoios proces de restaurare. Se doreşte restaurarea şi valorificarea du­rabilă a patrimoniului cultural din zona ansamblului brânco­venesc, cu finanţare prin fonduri europene. Încă nu este nimic pierdut, palatul mai poate fi salvat. Asta dacă se intervine la timp şi se reiau lucrările. Restaurarea Bisericii „Sfântul Dimitrie” din Potlogi, ctitorie brâncovenească, tot cu fonduri europene, în aceeaşi perioadă, reprezintă un model de readucere la splendoarea de odinioară a unui monument istoric. Mai tânăr cu 16 ani, palatul îşi aşteaptă, liniştit, salvarea.

Din Curţile Domneşti ale ţării au dăinuit numai bisericile

Încă de la întemeierea pri­melor state centralizate în ţara noastră, lângă casa voievodului se afla o biserică. Ulterior, în capitala ţării rezida şi ierarhul locului, tronul mitropolitan mu­tându-se de fiecare dată în in­cinta cetăţii de scaun. Ob­ser­văm însă cum casa Domnului a trecut mult mai bine prin vicisitudinile vremii decât casa domnească. Situaţia de la Potlogi nu este un caz izolat. Cele trei capitale ale Ţării Ro­mâ­neşti au cu­nos­cut aceeaşi si­tua­ţie. La Curtea de Argeş, din re­şe­dinţa voievodală a lui Seneslau din secolul al XIII-lea au rămas numai zidurile, în timp ce Biseri­ca Domnească din imediata a­pro­piere, ridicată de Ba­sarab I (1310-1352), rămâne cel mai vechi monument de artă feudală din Ţara Românească, păstrat în forma originală. În secolul al XVI-lea, capitala Ţă­rii Ro­mâ­neşti s-a mutat de la Curtea de Argeş la Târgovişte. Din re­şe­dinţele domneşti construite sau refăcute de Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Neagoe Basarab, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Constantin Brân­coveanu la Curtea Domnească din Târgovişte se mai regăsesc astăzi doar ziduri dărâmate. Biserica Domnească a Curţii, construită de Petru Cercel (1583-1585), dăinuie peste vea­curi. În Bucureşti, Curtea Ve­che, prima reşedinţă domnească din oraş, este ruină. Din întreg ansamblul de curte se mai păs­trează doar Biserica „Buna Vestire”, ctitorie a lui Mircea Cio­ba­nul în prima sa domnie, în anii 1545-1554. În Moldova, ca­pi­tala Iaşi a fost ridicată, de-a lungul anilor, pe ruinele Curţii Dom­neşti, construită în secolul al XV-lea. Pe locul fostului palat domnesc se află acum Palatul Culturii din Iaşi. În apropiere, Biserica „Sfântul Nicolae” Domnesc, ctitoria Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt din perioada 1491-1492, a fost res­taurată din temelii, respectându-se forma iniţială, între 1884 şi 1904 şi dăinuie în pre­zent. Tot în judeţul Iaşi, la Hâr­lău, Curtea Domnească atestată la 1384 este o ruină. Biserica de curte, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, ridicată de Ştefan cel Mare în 1492, a fost restaurată în mai multe rânduri şi rămâne zveltă spre a da măr­turie că acel loc a fost, cândva, domnesc. Aceeaşi situaţie o re­gă­sim şi peste munţi, în Transilvania vecină şi soră. În judeţul Braşov, Palatul Brâncovenesc de la Sâmbăta de Sus este doar o umbră a locului de refugiu construit de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu. Biserica Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ridicată din piatră şi că­rămidă de Brânco­veanu în a­pro­pierea palatului său, a fost salvată de la dărâmare şi res­taurată la forma iniţială.

Aceste lăcaşuri de cult au avut de trecut prin aceleaşi vicisitudini ale vremii. Aflate în imediata apropiere a palatelor domneşti, s-au văzut zdruncinate de aceleaşi calamităţi. Pri­vind imagini de arhivă, obser­văm că au ajuns şi ele, la un moment dat, în ruină. Diferă doar intervenţia oamenilor pentru salvarea lor. Reşedinţa domnului s-a dovedit a fi efemeră, în timp ce casa lui Dumnezeu nu a fost lăsată de români de iz­be­liş­te. Evlavia românilor a găsit în­totdeauna resurse pentru a salva biserica în care moşii şi strămoşii lor au primit Sfânta Taină a Botezului şi au învăţat carte. Dar toate aceste biserici salvate veghează şi asu­pra zidurilor rămase din casele domneşti, aş­tep­tând să se re­fa­că, peste ani, armonia ansamblurilor de curte. Abia atunci ne vom putea numi, cum spunea Virgiliu Dră­ghi­cea­nu, ţară civilizată: „Prin zidurile acestea sparte flutură trecutul nostru istoric, trăiesc umbrele stră­moşilor noştri; nimic nu-l poate evoca mai bine ca aceste ruine. Numai respectând aceste monumente avem dreptul să ne intitulăm o ţară civilizată, şi pu­tem dobândi avânturile su­­fle­teşti, pentru îndeplinirea idealurilor noastre naţionale”.