Povestea Alexandrei Yarovaia și Basarabia secolului XX

La Vălenii de Munte, aproape de clădirea fostului tribunal, pe strada Mihai Bravu, lângă Biserica „Sfântul Ioan", se află o casă neterminată cu o curte mică. Aici locuieşte Yarovaia Alexandra, o româncă basarabeancă în vârstă de 83 de ani. Povestea familiei sale ne descrie viaţa chinuită a moldovenilor dintre Prut şi Nistru după anexarea Basarabiei de către URSS în iunie 1940.

Era în vara lui 2014. Îmi luasem concediu două săptămâni şi cum aveam un prieten ierodiacon la Mănăstirea Horaiţa din Neamţ, am zis să plec în Moldova la el pentru câteva zile. Horaiţa este o mănăstire cu călugări râvnitori, retrasă, aşezată într-un cadru natural de vis. Cu alte cuvinte, ceea ce căutam pentru zilele mele libere: aer curat, linişte, rugăciune.

Numai că în dimineaţa plecării din Bucureşti am pierdut trenul care ducea la Piatra Neamţ şi a trebuit să mă urc într-unul de Iaşi. Urma să cobor la Bacău şi de acolo să iau trenul spre Piatra. Am făcut aşa şi am nimerit în compartiment cu o femeie în vârstă, mărunţică la trup, dar foarte energică.

De obicei nu intru în discuţie cu persoane pe care nu le cunosc, mai ales că acum mergeam la Horaiţa cu un prieten, deci aveam cu cine conversa. Dar femeia cu care mă găseam în compartiment, îndrăzneaţă, s-a băgat ea în vorbă cu mine. Aşa am aflat cum o cheamă, din ce parte a ţării vine şi unde merge.

Avea un nume de familie rusesc, Yarovaia (în slavă, yarovoi înseamnă grâu de vară). Era totuşi româncă, născută în Basarabia şi stabilită în România, mai exact în Vălenii Prahovei, târziu după cel de-al Doilea Război Mondial. Mergea acum la Chişinău pentru a-şi revedea fiica şi celelalte rude rămase dincolo de Prut. I-am luat atunci numărul de telefon şi zilele trecute i-am făcut o vizită acasă pentru a-mi istorisi din secolul trecut despre viaţa de pribegie a basarabenilor.

Culacii basarabeni

Născută în 1935 în satul Ţaul din judeţul Soroca, devenit mai târziu raionul Donduşeni, Alexandra Yarovaia păstrează amintiri din perioada României Mari, aşa cum i-au fost povestite de bunicii şi părinţii ei.

„Înaintaşii mei au fost ţărani, lucrători ai pământului. Aveau gospodărie serioasă, presă de făcut ulei, stână de oi, îşi aduce aminte bătrâna de acum Alexandra. Bunelul Grigorie a murit tânăr, avea numai 42 de ani când s-a prăpădit. Bunica Ecaterina a rămas văduvă cu şase copii. Tatăl meu, Vasile, avea 14 ani pe atunci şi pe umerii lui a căzut grija gospodăriei. Nu era puţin pământ de muncit, dar era harnic. Când i-a venit vremea s-a căsătorit cu o româncă, Tatiana, şi au avut patru copii, doi băieţi şi două fete, Liuba cea mai mare şi eu, cea mai mică", îşi aminteşte Alexandra.

O familie risipită

După ce Basarabia a fost anexată la URSS în iunie 1940, la un an după aceea trupele Armatei Române au executat ordinul generalului Antonescu: „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!" Lor li s-au alăturat mai apoi trupele germane care împreună i-au împins pe ruşi până la Cotul Donului. Aici s-a oprit ofensiva nemţilor. Ceea ce a urmat a fost un dezastru, atât pentru români, cât şi pentru occidentali. Cotul Donului a reprezentat un important punct de cotitură în desfăşurarea războiului, fiind considerată una dintre cele mai sângeroase lupte din istoria omenirii.

Tatăl Alexandrei a avut doi fraţi, dintre care unul, atunci când a început războiul, a fost luat de ruşi, ca toţi de vârsta lui (avea doar 22 de ani), şi trimis în prima linie a frontului, unde a şi murit.

În 1943 februarie lua sfârşit lupta de la Stalingrad şi urma retragerea trupelor învinse. Vasile a mers cu ce mai rămăsese din trupele române încărcând în căruţa lui arhiva judeţului Soroca pe care a lăsat-o în ţară, la intrarea în Iaşi, la Podul Iloaiei. Soţia lui nu a vrut să plece în România fiindcă avea ambii părinţi bolnavi.

Dacă nu pleca definitiv în România, pe tatăl Alexandrei îl aştepta Siberia, fiindcă era socotit între culaci (oameni bogaţi, cu pământ mult), ba chiar trădător de ţară, fiindcă îi ajutase pe români să mute arhiva de la Soroca în patrie.

„Atunci când a ajuns la Iaşi, şeful de post al Jandarmeriei de acolo i-a mulţumit şi i-a spus: «Te poţi întoarce înapoi la tine acasă sau te poţi stabili oriunde în România. Tu hotărăşti!» Dar Vasile, deşi îngrijorat pentru că nu mai avea nici o veste despre soţie şi copii, a ales să trăiască în ţară. Din 1943 până în 1958 omul care în Basarabia nu cerea nimănui de mâncare a dus o viaţă de pribeag, hăituit de autorităţile comuniste române. Îi urmăreau pe toţi basarabenii ca să-i repatrieze şi, astfel, bolșevicii să umple puşcăriile şi Siberia cu ei. Dar au scăpat ca prin urechile acului", istoriseşte cu emoţie în glas Alexandra.

Dificultățile din urma ocupației

15 ani a stat Vasile departe de familie. În 1958 a reuşit să obţină viză pentru venirea soţiei sale în România. Părinţii ei muriseră. Dar până atunci familia lui Vasile Yarovoi a avut de suferit mult pentru alegerea făcută, aceea de a rămâne în hotarul stăpânit din 1940 de ruși. „Casa a fost naționalizată. Pământul a fost confiscat și tot avutul familiei rechiziționat. Cal, vacă, oi, boi, tot a fost luat și dus la colectiv. Nimic nu ne-a rămas. Alții primeau ajutoare din partea primăriei, dar nouă nu ne dădeau. Nici la școală nu aveam tre­­cere. Peste tot numai restricții. În cazul nostru a fost invocat motivul că tata ar fi fost trădător de țară, fiindcă ar fi ajutat la transferarea arhivei ju­dețului Soroca dincoace de Prut. Dar stăteam atunci și ne gândeam ca și astăzi: de care țară?", se întreabă retoric Alexandra.

Rusificarea populației, politică de stat în URSS

Confiscarea bunurilor a făcut aproape imposibilă viața românilor în Basarabia. Bunica Alexandrei mai avea în grijă încă șapte nepoți și numai prin mila lui Dumnezeu au reușit să scape toți. „Se murea pe capete în 1946-47, dar și după aceea. ­Foametea, tifosul, tbc-ul făceau ravagii în populație. A fost prăpăd. Mergeai pe drum și colo ­vedeai căzut unul care-și dădea duhul, puțin mai departe altul silindu-se să-și lungească zilele. Toți au pierit asemenea unor câini, nu ca oamenii. Și ­pentru ce vină?", meditează bătrâna.

Rusificarea populației a fost politică de stat în toate cele 16 republici sovietice. Nu conta că ești basarabean, ucrainean, găgăuz sau georgian. Limba rusă era obligatorie în învățământ, iar limbile naționalităților, opționale. Doar în ruble se făceau plățile. Puteai circula liber, din Chișinău până în Magadan, la Kamceatka, doar cu buletinul.

În anul 1961 Alexandra s-a mutat în Chișinău și a reușit să-și cumpere apartament. În oraș a stat 10 ani. A lucrat la o fabrică de pâine, apoi la una vestită de tricotaje, numită Steaua Roșie. Munceau acolo 7.000 de oameni. Câștiga bani frumoși, cam 2.000 de ruble lunar. La ruși, legea era ca muncitorii să fie plătiți mai bine decât intelectualitatea.

În vremea aceea Basarabia era numită de sovietici „solneșnaia Moldavia", adică Moldova însorită. Cu toate acestea, Alexandra Yarovaia a plecat în România, la Vălenii de Munte, unde era venită familia ei. Aici s-a stabilit, dar dorul de plaiurile natale o face ca an de an să se reîntoarcă pentru câteva săptămâni dincolo de Prut. Dragostea de glie și de rudele rămase în Basarabia biruiește toate neputințele.