Povestea Baladei satelor strămutate

O cheamă Ana Rogobete, sau doda Ana, cum o ştie toată lumea. S-a născut la 24 februarie 1938, în satul Ogradena, din judeţul Mehedinţi, aşezare care a dispărut înghiţită de Dunăre în anii 1968-1970, când a fost construit Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie de la Porţile de Fier I. Prin acest rapsod popular, care în anii dureroşi ai acelei perioade a compus şi a cântat „Balada satelor strămutate“, aşezările de sub fluviu, cu cimitirele lor cu tot, s-au ridicat la ceruri, cercând veşnicia.

Pe doda Ana am vizitat-o acasă, la Eşelniţa, unde locuieşte acum, într-o după-amiază de februarie, când dinspre Dunăre scânteierea unei candele din adâncuri aprindea apele fluviului şi clopotele bisericilor înecate chemau oştirile subacvatice la Vecernie. Întâlnirea cu ea a fost ca o ploaie căzută peste scrobul unui incendiu, ca o adiere peste aburii ce se ridică de pe câmpul de luptă după bătălia abia încheiată: nici lacrimă, nici bucurie, ci doar înăbuşire…

Povestea de astăzi

Povestea de astăzi a Ogradenei nu are început şi nici sfârşit. Este doar un răstimp înghesuit într-un cuvânt: strămutare. Glas ce ascunde o uriaşă rană a sufletului care nu se va vindeca niciodată. Şi totuşi, din crusta acesteia a răsărit rugul unui cântec, trist, tânguitor, care tot urcă în vreme, poate spre cer, acolo unde se termină şi pornesc, deopotrivă, toate începuturile şi sfârşiturile.

Strămutarea Ogradenei s-a anunţat cu doi-trei ani mai înainte, dar oamenilor nu le venea să creadă că se va întâmpla. Se adunau şi vorbeau grupuri-grupuri: „Mă, cum să iasă apa în sus? Eu o beau toată, dacă iese!“, spuneau ei. „S-au strâns mai mulţi bărbaţi şi femei în jurul unuia mai isteţ, Moacă Tănase, şi au plecat la Bucureşti. Au vrut să ajungă la Ceauşescu, dar nu au reuşit. Au fost primiţi de altcineva, care le-a spus că mai multe sate vor fi strămutate şi le-a promis că vor primi curent electric gratuit şi că le vor fi răscumpărate casele. Nimeni nu le-o spus exact când se va întâmpla strămutarea, şi oamenii or arat şi-or pregătit de cultivat lunca. Pomii începuseră să înfloare, florile de pe potecă să înflorească. Lumea tăinuia. Ne lua mama la Dunăre unde spălam grâul când se făcea cu tăciune. Şi vorbeam peste apă. Când s-o ridicat construcţia la Porţile de Fier, a început să crească şi apa, care o înecat arătura, porumbul, florile. Era tare limpede! Ajunsese la şosea. Grupuri, grupuri de păsări s-adunau a jale. Când au început să scoată morţii din cimitir, care era aproape de Dunăre, mama, care petrecuse două războaie, a zis: „A venit vremea să strigăm ieşiţi voi morţii, să intrăm noi ge vii!“. Şi bărbatul care a mers cu oamenii la Bucureşti, când o venit acasă, după vreo lună, a fost chemat la Securitate şi bătut crunt. Dar el n-o spus nimică despre asta. S-o aflat ge la rude. Prima etapă a strămutării a fost ca la război, că n-a vrut lumea să plece. S-o scufundat şi ziduri. O casă, a lui Pricop, s-o înecat. La Eşelniţa veche, familia lui Loga s-a urcat în pat şi nu a vrut să iasă din apă până ce o venit Securitatea şi i-o scos cu forţa din casă“, povesteşte doda Ana.

O sfâşietoare dramă

Atunci, biserica satului a fost dinamitată, iar Mănăstirea Macronia demolată fără ordin. Cei care au luat cărămida mănăstirii au rămas „cu casele pustiite“. „Or murit, n-or mai avut prunci. S-or sinucis. O fost ca un blestem. O bătrână din sat, Anica Moacă, s-o tulburat la minte. Pleca pe drum spre Dunăre, spunând că merge la Ogradena, că are găinile acolo, sau vacile, cărora trebuie să le dea ge mâncare. Ge aceea, copiii dânsei, când plecau la muncă, trebuia să încuie poarta pentru că bătrâna pleca. De multe ori au găsit-o în apropierea satului dispărut. «Eu mă duc acasă la mine!», spunea ea“, îşi aminteşte femeia.

În acea perioadă a început să compună o doină care să jelească sfâşietor drama locuitorilor strămutaţi din Clisura Dunării. „Cred că s-a gătat sacele cu strămutatul şi eu nu găteam. Am compus pe melodia unui marş de nuntă, apoi pe melodia „Mai vino seara pe la noi Ionele dragă“. Treaba asta o durat mai bine de doi ani. Mă chinuiam cum ştiam eu. Aş fi vrut cântarea mai lungă, dar copilul meu mai mare mi-a spus că nu se face doina mai lungă de patru strofe, hai cinci. De aia, ce a fost principal, am prins în această baladă. Şi, la un festival la Porţile de Fier, în 1978, am cântat-o prima oară. Dar nu aşa bine, că nu mi-o dat voie. Atunci doamna Emilia Comişel s-o cerut să fie cu mine în cameră. Eu nu o cunoşteam şi m-am mirat că o doamnă de la Bucureşti, de la comisie, s-a cazat cu mine. Ea mi-a spus că aşa cum am făcut cântecul, aşa să-l păstrez şi să-i zic «Balada satelor strămutate». Şi aşa i-am zis. Ea m-a încurajat şi am câştigat locul III la creaţie. Dar nu era cântecul cu cuvintele mele toate. Fuseseră schimbate, ca să nu se supere partiduâ. De atunci, cânt balada mereu: când doarme strănepotul, când sunt singură. O cânt şi când sunt supărată. Pentru mine cântecul acesta reprezintă sufletul, tot“, ne spune doda Ana.

În loc de despărţire

Răstimpul satelor acoperite de ape ne este completat de amintirile părintelui Sever Negrescu, parohul din Eşelniţa: „Când am venit preot aici, pe la primul Crăciun, pe la Bobotează, în 1987-1988, m-a surprins un lucru: aproape în toate casele, pe hol, oamenii ţineau o icoană. Iar sub ea, o fotografie înrămată cu uliţa, cu casa în care locuiseră în satele înecate, Ogradena, Eşelniţa sau Tisoviţa, care sunt acum cartiere ale Eşelniţei. Femeile îmi mărturiseau că nu se visaseră niciodată în noile locuinţe, ci numai în casele de sub ape, în care se născuseră…“

O lungă tăcere ar fi fost de ajuns şi ar fi ţinut loc de despărţire. Dar doda Ana nu se putea rupe aşa de noi. De aceea, a început să cânte balada. Cea adevărată, cu toate vorbele ei. Aşa cum o cântă mereu, oriunde, chiar şi-n biserică, de Crăciun, de Sfântul Ilie, la miruit, când se sărbătoreşte hramul Ogradenei, lăsându-ne pe noi să alegem clipa despărţirii: „…Păsări s-adunau, a jăle cântau/ Vântul când bătea, iarba clătina,/ Dunărea creştea şi-n sate intra./ Satul Ogrăgene, sate dunărene,/ Vine o mare apă, Dunărea vă-neacă!/ Atunci am plecat, dar nu ne-am zuitat./ …În dealul Orşovii, în Valea Eşelniţii/ Or plâns şi-or oftat, sate s-o-necat./ Şi scoteau, plângând, morţii din pământ./ Lacrimi şi suspine, apa mare vine“…