Povestea „omului-lingură“

Mark, un român cu nume de străin, dar atât de îndrăgostit de România şi tradiţia populară - despre care spune că „îl aproprie şi mai mult pe om de Dumnezeu“ - vinde linguri cu poveşti. Lui Mark Tudose îi plac poveştile. Sculptorul sighişorean, strămutat din Bucureşti, crede că orice lucru, cât de mic în lumea asta, are o poveste a lui şi „totul capătă o cu totul altă valoare dacă în jurul său se ţese o astfel de istorisire“. Tot el spune că, atunci când „nu o să mai găsesc povestea din jurul lingurilor mele, probabil, o să mă numesc omul-cutie sau oricum altcumva, numai să pot simţi şi trăi ceea ce fac“. Citiţi în cele ce urmează povestea unui om liber, fericit şi dedicat familiei lui, după cum singur susţine, un om potrivit la locul potrivit, după cum ar spune unii, oricât de greu de crezut poate părea pentru cei mai mulţi.

A fost odată, într-o zi de început de primăvară, la Muzeul Ţăranului Român din Capitală, un târg al mărţişorului. Lume multă, exponate ingenios lucrate, un soare mare şi rotund pe cer, zâmbete. În amestecul de voci, de la o tarabă, se distinge un ton calm, dar ferm, care punctează apăsat pe câte un „Dragobete“, „dragoste“, „lingura binelui“, „lingura răului“. Adolescenţii, oamenii maturi, părinţii, dar mai ales copiii sunt atraşi de poveştile omului care ţine la vedere, pe o pânză curată, cele mai frumoase şi delicate dantelării din lemn - linguri - lucrate de el însuşi. Oamenii se apropie ca atraşi de magnet, pun întrebări, se minunează, cumpără şi pleacă mulţumiţi. Mark le vorbeşte fiecăruia în parte, le acordă atenţia cuvenită, într-un mod cât se poate de firesc, şi le urează, la final, gânduri de bine. Pare neobosit. Când cumpărătorii nu pun întrebări, ci doar admiră lingurile model, meşterul îşi caută de lucru cu dalta într-o coadă moale de lingură, împătureşte ambalaje sau mai schimbă două vorbe cu târgoveţii veniţi, ca şi el, cu câte ceva de vânzare. „Spun tuturor că am cea mai bună slujbă din lume“ Nu a străbătut şapte mări şi şapte ţări ca să ajungă în Bucureşti de la Sighişoara (aici s-a mutat cu câţiva ani în urmă, culmea, din Capitală), locul în care îşi trăieşte viaţa în linişte şi unde, după cum spune, „sunt fericit cu ceea ce fac şi spun tuturor că am cea mai bună slujbă din lume. De când am ajuns în Sighişoara, rar mi-am pus ceasul să sune, nu că aş fi leneş, eu zic că am un ritm bun. Cred că, şi asta le-o spun şi prietenilor, singura variantă pentru a arăta bine şi a te simţi la fel de bine este să nu ai un şef. Întotdeauna mi-a plăcut această libertate, să lucrez ce vreau, fără să mi se impună. Dacă e soare, pot alege să ies cu produsele la vânzare sau pot să mă plimb într-o pădure. Eu lucrez în fiecare zi ce vreau, iar libertatea asta mă face fericit“. „Eu sunt mai bun vânzător decât sculptor“ Mark, povestitorul, îşi aminteşte cum, copil fiind, îl urmărea pe bunicul care se juca cu lemnul până ieşeau lingurile pe care le face şi el astăzi sau alte obiecte, precum cele religioase - cruci de mână, pristolnice, troiţe şi chiar o catapeteasmă, la care a lucrat cu ceva timp în urmă. În 2001 s-a apucat serios de cioplit în lemn. Sighişoreanul Tudose îşi caută inspiraţia în tradiţia românească, căutând să alterneze regiunile de provenienţă (Maramureş, Transilvania, Moldova). „La început, au fost lingurile mari. O asemenea lingură avea dimensiuni de aproximativ 5-10 cm. Din 2007 am început să fac trei tipuri de linguri: un set are dimensiunile unei linguri normale, de bucătărie, mai sunt lingurile medii şi lingurile mici“, spune Mark. „Lingurile mele nu se găsesc în magazine, în principiu dintr-un singur motiv: îmi place să am contact direct cu al meu client pentru că, de regulă, magazinele angajează vânzătorii pe principiul «aspect fizic plăcut», fiind, mai degrabă, mult mai potrivit termenul «aspect fizic tăcut», ori eu ţin în mod deosebit să îi dau clientului şi povestea obiectului meu. Orice lucru fără o poveste este neterminat“. Preţul unei linguri variază în funcţie de mărime şi complexitate. Sunt linguri la care cioplitorul lucrează câteva ore, o zi întreagă sau mai bine de o săptămână. Cele realizate din lemn de salcie, cu dimensiuni de 45-50 cm, costă între 70-120 de lei, iar pentru aceleaşi modele, la dimensiuni ceva mai mici (25-30 cm), preţul se încadrează între 40-50 de lei. Mark Tudose este convins, în modestia lui, că „eu sunt mai bun vânzător decât sculptor“, şi din pricina faptului că reuşeşte foarte uşor să relaţioneze cu oamenii, să îi atragă şi să îşi vândă marfa în felul acesta. Simboluri, dorinţe, trăire Un prieten din Statele Unite i-a spus pe limba lui „spoon man“, adică „omul-lingură“, şi de atunci toţi cunoscuţii, ba chiar şi cumpărătorii mai vechi, mai ales cei din străinătate, îl recunosc după acest apelativ. Motivaţia lui Mark pentru care nu a renunţat la nume, ba chiar şi-a creat un site pe internet cu aceeaşi denumire, se rezumă la faptul că „lumea aşa mă cunoaşte după denumirea asta internaţională, dacă pot să-i spun aşa. Cam 80% dintre produsele mele ajung în străinătate. Eu vreau să-i chinui mai puţin pe cei din străinătate (n.r. - zâmbeşte); sunt oameni mai lejeri şi poate, de aceea, am fost de acord să mi se spună în felul în care prietenul meu m-a numit pentru prima dată“. Din 2005, de când „afacerea“ a prins contur, şi până astăzi, meşterul Tudose a avut în vedere „valorificarea obiectului prin povestea şi simbolistica aflate în spatele lui. Orice obiect tradiţional, indiferent de ţara de origine, ascunde în spatele său ceva simboluri şi semnificaţii. Simbolurile au o forţă. În majoritatea magazinelor de suveniruri din lume şi în muzee, oamenii greşesc pentru că încearcă să îngrămădească, într-un spaţiu, de regulă, foarte mic, cât mai multe obiecte şi cât mai puţine informaţii. Ideea mea a fost să am mai puţine obiecte şi mai multe poveşti, pentru că fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin conştient, căutăm nişte lucruri în viaţă. Căutăm să avem noroc, să avem sănătate, să avem dragoste, pe care eu încerc să le ating prin nişte poveşti. Am o lingură a norocului, o lingură a îndrăgostiţilor, lingura înţelepciunii, lingura binelui şi a răului, lingura puterii, linguri maramureşene şi linguri transilvănene, cu care, practic, acopăr o paletă largă a dorinţelor oamenilor în obiectele pe care le realizez“. Şi mai spune Mark Tudose, cel care îşi doreşte cel mai mult să se poată bucura de familia lui în continuare, că, atunci când „nu o să mai găsesc povestea din jurul lingurilor mele, probabil, o să mă numesc omul-cutie sau oricum altcumva, numai să pot simţi şi trăi ceea ce fac“. Până la proba contrarie, povestea lingurilor merge mai departe… cine ştie, poate până la adânci bătrâneţi. ▲ România, lingura de lemn, Ţara Galilor În Europa, două sunt ţările care se disting în privinţa utilizării şi a utilităţii pe care au atribuit-o, de-a lungul timpului, lingurii de lemn. Vorbim aici despre România şi Ţara Galilor. În ţara noastră există o casă-muzeu închinată lingurii de lemn, în Câmpulung Moldovenesc, care a aparţinut familiei răposate Ioan şi Elisabeta Ţugui. În muzeul despre care Mark Tudose le vorbeşte cumpărătorilor săi (fără ca să-l viziteze măcar o dată, doar ce a citit şi a aflat de la prieteni) au fost adunate, în decursul a trei decenii, aproximativ 5.300 de linguri sculptate în 130 de esenţe de lemn, de pe toate continentele. Colecţia mai cuprinde şi linguri folosite de personalităţi, precum Mihail Kogălniceanu sau Mihail Sadoveanu. „Lingura geamănă“, una dintre cele mai valoroase exponate, datează din 1825. Obiectul întrece ca vechime o altă lingură de pe vremea împărătesei Maria Tereza, când Bucovina se afla sub ocupaţie austro-ungară. Cât priveşte Ţara Galilor, aici încă se mai găsesc aşa-numitele „linguri ale dragostei“, confecţionate de ţărani şi oferite fetelor dragi, ca semn al unei cereri în căsătorie. „Aici putem detecta o paralelă foarte interesantă. Şi la noi păstorii făceau linguri, ba chiar şi furci de tors, cărora le împodobeau cozile cu tot felul de ornamente, motive şi simetrii. Mai apoi, le ofereau persoanei dragi şi era un soi de cerere în căsătorie“, precizează sculptorul sighişorean. Ca o curiozitate, lingura de lemn este un anti-trofeu decernat echipei care a pierdut toate meciurile dintr-o ediţie a Turneului celor şase naţiuni, o competiţie de rugby disputată anual între echipele de rugby ale Angliei, Franţei, Irlandei, Italiei, Scoţiei şi a Ţării Galilor.