Povestea uniformelor
Acoperind un teritoriu imens, aflat între simbol şi utilitate, uniforma este astăzi un element indispensabil funcţionării societăţii. Uniforma vorbeşte despre cultură, spaţiu, istorie. Poliţist, medic, elev, militar, preot, ceferist, fiecare duce cu el, prin haine, o adevărată poveste, o istorie, un cod de legi, un set de comportamente. La vederea uniformei oamenii au aşteptări predictibile, presupuneri.
Însă nu a fost dintotdeauna aşa, uniforma fiind o achiziţie ceva mai recentă, dacă este să ne raportăm la timpul istoric. Vom încerca, în continuare, să intrăm în istoricul şi problematica uniformelor, din diverse locuri şi timpuri.
Au fost vremuri când uniforma militară trebuia în primul rând să arate curajul purtătorilor ei, să îi scoată în evidenţă pe câmpul de luptă, nu să îi ascundă prin camuflaj. Pene colorate, pantaloni sau tunici roşii şi altele asemenea, de neconceput în zilele noastre pe câmpurile de luptă, puteau fi văzute peste tot în lume.
Era considerat o laşitate să te ascunzi de duşman, să te camuflezi. Lupta avea în ea ceva cavaleresc, drept, nobil, o înfruntare bărbătească, faţă în faţă. Romantic şi teribil de periculos. Însă această viziune avea totuşi şi o latură practică, în condiţiile de atunci: se ajungea destul de des la lupte corp la corp, iar uniformele colorate ajutau soldaţii să se recunoască rapid între ei.
Evoluţia armelor, creşterea capacităţii oamenilor de a-şi omorî semenii de la distanţă au dus la abandonarea cavalerismelor în războaie şi trecerea la o viziune pragmatică: soldatul trebuia să fie eficient, nu colorat şi vizibil curajos. Astfel că prima uniformă cafenie, asemănătoare pământului, a apărut în armata română în anul 1925 - trupele terestre primind uniforme kaki, după ce în Primul Război Mondial aveau uniforme gri-bleu.
Dar povestea uniformelor era mai veche la noi. Pe scurt, în secolul al XVIII-lea, dregătoriile purtând numele de agie şi spătărie asigurau ordinea publică prin arnăuţi, care erau în general recrutaţi dintre albanezi, macedoromâni, aromâni greci, dar şi dintre români. Arnăuţii aveau uniforme frumos împodobite după model oriental. În anul 1830 s-a trecut la modernizarea structurilor de ordine publică, organizate pe oraşe de reşedinţă, judeţe şi târguri, purtând numele de poliţie. În Ţara Românească, efectivele erau formate din dorobanţi. Aceştia trebuia să-şi facă sau să-şi cumpere singuri uniforma, care trebuia să aibă obligatoriu „un însemn al stăpânirii şi marca judeţului“.
Sub comanda generalului rus Pavel Kiseleff, comandantul trupelor ruse care ocupaseră cele două principate, în anul 1832 s-a trecut la modernizarea uniformelor, o uniformă pentru „Poliţia administrativă“ şi una pentru „Poliţia judecătorească“. Uniformele erau compuse din: ceacou, mondir-frac din postav bleumarin cu guler şi manşete în culorile distinctive ale specialităţii respective, pantaloni din postav gri cu vipuşcă de culoare distinctivă. Uniformele difereau între ele prin culoarea gulerului şi a manşetelor mondirului, precum şi a accesoriilor din metal- guler şi manşete roşii cu nasturi argintii la „Poliţia administrativă“ şi guler şi manşete albastru-deschis cu nasturi aurii la „Poliţia judecătorească“. De atunci au urmat o serie de schimbări, prea multe pentru a le mai trece în revistă pe toate, dar ca să ne apropiem de zilele noastre menţionăm că la momentul apariţiei comunismului în România şi uniformele au căpătat un caracter apropiat de cel al puternicului zilei - semănând cu cele sovietice -, iar după Revoluţia din 1989 s-au modificat iarăşi, apoi din nou odată cu demilitarizarea poliţiei din anul 2002.
Uniformele şcolare au în lume o tradiţie de câteva secole, tradiţie începută în Anglia. În secolul al XVI-lea, elevii purtau uniforme, deşi lucrurile erau abia la început în domeniu. Ulterior, s-a ajuns la adevărate mode, în secolul al XVIII-lea elevii înstăriţi aveau garderobe impresionante, formate din zeci de sacouri, cămăşi, pantaloni, pantofi, pălării, mănuşi. Lucrurile s-au dezvoltat atât de mult, încât chiar şi în cadrul aceleiaşi şcoli uniformele elevilor aveau mici diferenţe, coduri care semnalau poziţia acestora, privilegiile de care se bucurau. În funcţie de numărul de nasturi ai sacoului cuiva, de felul de a purta pălăria şi alte detalii, ceilalţi ştiau cu cine au de-a face. Anii '60, cu spiritul lor de eliberare care a cuprins întreaga lume vestică, au relaxat şi tradiţiile de fier ale uniformelor englezeşti, dar ele nu au fost niciodată abandonate, fiind şi astăzi motiv de mândrie pentru elevii instituţiilor de învăţământ.
Şi la noi uniforma şcolară are o tradiţie serioasă, însă curgerea firească a lucrurilor a fost marcată de instaurarea comunismului. Odată cu trecerea la această etapă, s-a renunţat la evidenţierea statutului de elev al unei anumite şcoli, în favoarea nivelării, a introducerii tuturor elevilor sub umbrela patriei şi, implicit pe atunci, a partidului. Discuţiile despre renunţarea la uniformă după Revoluţia din 1989 au fost aprinse, existând tot felul de păreri pro şi contra. Dacă într-o primă fază eliberarea s-a dorit a fi totală, după un timp lucrurile au curs iarăşi spre reinstaurarea ordinii simbolizate şi create de existenţa uniformelor, colegiile optând pentru propriile obiecte vestimentare, aparte, sau introducându-se coduri vestimentare.
Uniforma şi respectul - experiment psihologic
Aspectele... îmbrăcate de uniformă sunt atât de complexe, încât depăşesc cadrul unui articol generalist, precum cel de faţă. Unul dintre aceste aspecte este respectul generat de simpla prezenţă a unei uniforme, de impactul pe care îl are ea în lume, spunând o întreagă poveste în fiecare om. S-a făcut un experiment în care o persoană simula că i se face rău şi leşină într-un local şi un individ îmbrăcat în halat alb şi cu stetoscop la gât îi dădea primul ajutor. Şi acest individ, presupus medic de către cei prezenţi, cerea şi ajutorul celorlalţi consumatori, dar făcea fel de fel de lucruri stupide, fără legătură cu medicina: ungea pacientul cu ketchup, „explicând“ că substanţa licopen din roşii îl ajută, ba chiar a făcut şi un „aparat“ de resuscitare din două fire trase de la... priză. Rezultatul a fost că oamenii, în majoritatea lor, ascultau orbeşte de „medic“, influenţa uniformei fiind de natură a genera comportamente corespunzătoare.
Uniforma obligă, uniforma îl face pe purtător să se simtă conform cu aşteptările instituţiei de la el, uniforma îi face pe oamenii care o văd să se raporteze la ea într-un fel anumit, uniforma spune o întreagă poveste. Uniforma este o lume întreagă. (Dan Cârlea)