Povestea unui iscusit creator de brand

O personalitate a lumii culturale și artistice la început de secol XX care și-a pus amprenta pe stilul arhitectural românesc este Ion D. Berindey, de la a cărui trecere în veșnicie s-au împlinit, la 29 septembrie, 90 de ani. Descendent dintr-o familie boierească, școlit la Paris și impregnat puternic de spiritul artei franceze, Ion D. Berindey a fost unul dintre cei mai de seamă arhitecți din istoria noastră. Iașii îi datorează imaginea, simbol al orașului, Palatul Culturii, construit după planurile sale între anii 1906 şi 1925.

„ A ținut foarte mult la cei trei copii ai lui și ne-a lăsat mai degrabă o amintire de bunic protector, nu de mare arhitect. Imaginea lui în familie a fost de om tot timpul cu griji; nu s-a împopoțonat, nu s-a îmbătat cu glorie. Și asta paradoxal pentru că, văzând lucrările lui, ai zice că a fost exact pe dos.” Așa a început sculptorul Ion Condiescu povestea despre străbunicul său, arhitectul care și-a pus pentru vecie amprenta pe imaginea arhitecturală a României primei jumătăți de secol XX.

Ion D. Berindey s-a născut în 1871, în familia arhitectului Dumitru Berindei, fost ministru al lucrărilor publice în guvernul Ion Ghica, și a Annei, descendentă din familia boierească a Slătinenilor. A rămas orfan de tată de foarte timpuriu, iar mama, Anna, a încercat să suplinească lipsa acestuia, revărsând asupra lui ­„Johnny”, cum obiș­nuia să-i spună, o „dragoste sufocantă, dar în sensul bun”, spune Ion Condiescu. Din scrisorile pe care mama, Anna, i le trimitea în perioada când se afla la studii de arhitectură la Paris se desprinde sentimentul acela de căldură maternă, sentiment care, poate, mai târziu l-a făcut să fie atât de atașat de ideea de familie. „Păstrez originalele scrisorilor Annei Berindey (Slătineancă), mama lui. Sunt scrise pe o hârtie luxoasă, ușor cartonată, cu o caligrafie frumoasă, încadrată de un chenar negru, fin, că era văduvă. Sunt surprinse acolo informații banale, cotidiene – «Johnnycă, îți trimit și o pereche de ciorapi de lână» sau «Johnny dragă, ultima ta scrisoare am primit-o alaltăieri», semn că făcea două zile de la Paris – dar care ne ajută să reconstituim epoca și, din acest punct de vedere, sunt foarte interesante”, povestește Ion Condiescu.

„Papalică”

S-a întors în țară în 1897 și s-a înhămat la o activitate profesională intensă, fiind socotit, în epocă, un arhitect strălucit. I.D. Berindey, „Papalică”, cum a fost alintat ulterior de copii și nepoți, a avut trei urmași: Ion Berindey, născut și școlit în Franța, devenit apoi un arhitect important în interbelic, Alexandru Berindey, tatăl istoricului Dan Berindei și Dumitru Berindey (cu altă soție). „Ion, bunicul, a fost însurat cu Marie-Louise, franțuzoaică, și au avut doi copii: pe mama - Ioana (Jeanette) și pe Mircea. În familie, toți i-am spus străbunicului Johnny «Papalică»”, explică strănepotul.

Revoluționarea stilului arhitectural

Întors în țară după zece ani de studii la Paris, Ion D. Berindey a fost cuprins de febra aceea pe care numai creatorii adevărați o pot resimți. A căutărilor, a lucrurilor făcute cu gust și cu temeinicie. În 1899, la numai doi ani de la revenirea în țară, după cum arată Sidonia Teodorescu, în volumul Mari arhitecți bucureșteni, Ion D. Berindey era deja numit arhitect-șef al Serviciului Tehnic din Ministerul de Interne. A predat, de asemenea, la Școala de Arhitectură din București și a ocupat de mai multe ori funcția de vicepreședinte al Societății Arhitecților Români.
„Și-a făcut studiile la Paris, ca și tatăl său. Era, ca mulți alții din generația lui, avid să absoarbă, să învețe cât mai mult. Pe atunci, arta se învăța. Acest fenomen a funcționat până la capăt, chiar prea mult. S-a îmbibat de arta franceză, din care n-a mai putut să iasă. Erau conști­enți de rostul lor acolo și de ce ar fi putut face pentru țară la întoarcere. În spiritul acesta, al conștiinței că țara are nevoie de ei, s-a format și străbunicul meu”, spune Ion Condiescu.

A avut o activitate prolifică și a muncit neobosit. Așa, plin de griji, preocupat de comenzile pe care le avea, și-l amintesc și cei din familie. De altfel, au fost perioade în care arhitectul a fost nevoit să se debaraseze de toate funcțiile pentru a-și putea onora cu succes comenzile, care veneau în special de la marii boieri ai timpului, dar și din partea auto­rităților. „Boierii aveau bani, era o perioadă de belșug în toată Europa, și era cerere. Așa și-a exersat, din plin, cunoștințele artistice pe care le-a dobândit în Franța. Palatul Cantacuzino (n.r. - Casa cu lei, azi Muzeul Națio­nal «George Enescu», construită, la comandă, pentru Grigore Cantacuzino «Nababul», unul dintre bogații regatului) de pe Calea Victoriei este construit, spre exemplu, într-un stil neoclasic francez pur. Nu are absolut nimic românesc. Case ca acestea au făcut farmecul Bucureștiului acelei epoci”, consideră sculptorul Ion Condiescu.

Prima clădire proiectată de arhitect după întoarcerea în ţară a fost Casa Asan (Casa Oamenilor de Ştiinţă) din Bucureşti. Tot I.D. Berindey a fost și autorul primului hipodrom românesc (realizat vizavi de Casa Scânteii din Bucureşti, distrus ulterior). Acelaşi arhitect a amenajat Parcul Carol, în calitate de arhi­tect-şef al oraşului Bucureşti, perioadă în care a realizat numeroase schiţe de urbanism, în vederea reamenajării Capitalei.

O realizare de excepție

A avut, deci, foarte multe comenzi, care au culminat cu solicitarea de a lucra la elaborarea planurilor pentru construirea unui Palat Administrativ și de Justiție în Iași, pe locul vechiului palat administrativ care fusese distrus într-un incendiu, în 1878. Lucrările au început în 1906, apoi au stagnat din cauza perioadei dificile a Primului Război Mondial. „A fost o preocupare cu necaz, cu probleme, că războiul a întrerupt construcția. Străbunicul era un foarte bun de­senator, grație școlii pariziene. El singur își desena planurile. Toate planurile lui, inclusiv cel al Palatului, au fost vânate și cumpărate de un pasionat, care le-a donat Academiei. După părerea mea, Palatul nu a fost cheia de boltă a activității lui. Dar este doar părerea mea. Eu cred că el a fost un muncitor asiduu pe plaja lui, fără să aibă prea multe orgolii”, spune sculptorul Ion Condiescu.

După război, distrugerile au fost masive, iar constructorii au trebuit s-o ia aproape de la capăt, cu fonduri alocate de Funda­țiunea „Carol I”. Potrivit Adrianei Ionuc, fost director tehnic al Complexului Național Muzeal „Moldova”, Palatul a fost proiectat „în stil neogotic flamboiant. Este specific epocii romantismului, care s-a manifestat ca un curent artistic şi în arhitectură. Arhitectul a fost puternic influenţat de stilul clădirilor din Franţa. Palatul ieşean este inspirat din stilul arhitectural al Palatului de Justiţie din Paris”.

Pentru Palatul Culturii, în ultimii ani, arhitectul a lucrat alături de fiul său Ion I. Berindey, arhitect și el, iar construcția a fost inaugurată cu fast în 1925. A fost printre ultimele lucrări de mare anvergură întreprinse de I.D. Berindey, acesta stin­gân­du-se din viață în 1928. „A intervenit și pentru modelarea pieței din fața Palatului, intermediind între Primărie și Ministerul Justiției”, explică istoricul Sorin Iftimi, muzeograf la Muzeul de Istorie a Moldovei.

Palatul Administrativ și de Justiție, cunoscut acum ca Palatul Culturii din Iași, a fost una dintre cele mai dificile și laborioase construcții la care I.D. Berindey a lucrat. A fost o provocare atât pentru arhitecți, cât și pentru constructori, dar cu un rezultat de excepție. Azi, acest edificiu este parte din identitatea orașului și cel mai puternic brand.

(Fotografii: Din arhiva familiei Condiescu și din Revista „Ilustrația”, Nr. 115-118/1925)