Poveștile fermecătoare ale Banatului de odinioară

O călătorie în vestul țării îți poate oferi ocazia de a descoperi nu doar locuri inedite, ci mai ales poveștile unei culturi tradiționale mai puțin cunoscute în restul țării. Pentru că aici, în colțul de apus al teritoriului românesc, caracteristica multietnică, influențele otomane și apoi cele lăsate de dominația austro-ungară și de colo­niștii de diferite etnii au constituit un ferment unic pentru construirea spe­cificului acestei regiuni.

Cel mai interesant mix cultural se observă în ruralul bănățean, acolo unde specificul s-a conturat începând cu secolul al XVIII-lea, când populația de origine germană a început să populeze, în trei valuri succesive, zonele de câmpie și să întemeieze așezări. Astăzi, acest grup etnic este cunoscut sub numele de șvabi. Ei sunt cei cărora Banatul le datorează nu doar moștenirea unui anumit tip de comunitate, ci și felul de a gândi o așezare, astfel încât să reziste în fața pericolelor naturale sau de altă factură, un anumit grad de civilizație, o gastronomie cu totul particulară și formarea, în timp, a unui gust aparte pentru frumos. Muzeul satului bănățean din Timișoara, deși nu e unul de mari dimensiuni, păstrează o ima­gine sintetică a ceea ce au însemnat multietnicismul, dar mai ales cultura și mentalitatea șva­bilor bănățeni, oglindită în lo­cuințele tradiționale aflate în conservare aici, în replicile unor instituții care funcționau, încă de la început, în comunitățile din Banat (vama, școala, postul de jandarmi, primăria, casa învăță­torului, casa națională), în interioarele decorate nu doar în scop utilitar, ci având și valențe estetice.

Pe timp de vară, vizitarea acestui muzeu, aflat la ieșirea din orașul Timișoara, în aer liber, într-un areal dominat de arbori și în care sunt reconstituite, la scară mică, ulițe și grădini, poate fi cea mai inspirată alegere pentru a te feri de arșița care topește întreaga regiune a Banatului. Vei putea vizita, pe rând, case de șvabi și de români din diverse sate ale regiunii, în care poți distinge diferențele de gândire ale celor două grupuri etnice în ceea ce privește locuirea. Gospodăria germană Biled, aparținând, din punct de vedere etnografic, de Câmpia Timișului, e un exemplu în acest sens - cu cele trei camere dispuse longitudinal, într-o casă de tip vagon, având, în prelungire, grajdul pentru animale.

Cultura etniilor care au populat, în decursul timpului, satele bănățene este excelent sugerată prin reconstituirea unor gospodării specifice. Străduțele muzeului te conduc, din poartă în poartă, prin gospodării germane, maghiare ori sârbești ori chiar printr-un sălaș slovac. Datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, acesta din urmă era specific zonei etnografice a Zarandului, unde coloniștii slovaci au populat mai ales zona Nădlacului. Astfel de sălașuri se construiau în câmp, la circa 15 kilometri distanță de sat, și „erau formate dintr-o casă şi din anexe gospodăreşti, grajduri, colne cu iesle, cotărci, plevărie, cocini de porci, golumbar, fântână cu cumpănă şi vălău, uneori hambare, spaţii de depozitat nutreţuri, ­căsuţe de serviciu, latrine. La sălaş se puteau găsi şi stupi de albine, pomi fructiferi şi viţă de vie. În timpul colectivizării, comuniştii au ras de pe suprafaţa pământului şi toate sălaşurile slovace, peste 800 la număr”, după cum stă notat într-o prezentare din incinta sălașului.

Despre modul în care se derula viața unei comunități din Banat vorbesc și instalațiile prezente în muzeu: moara, oloinițele (presele de ulei), rotăria.

Mărturii prețioase ale unui meșteșug azi aproape în totalitate dispărut în regiune pot fi descoperite în cele două case de olari, cea de la Birchiș, din județul Arad, și cea de la Jupânești, din zona etnografică Făget, ambele cunoscute ca vechi centre de ceramică tra­dițională. În Casa olarului de la Birchiș, în tinda-atelier, s-au păstrat roata olarului, râșnița de smalț, polița de uscat vasele, copaia pentru lut și dulapul pentru blide. În curte se află replica cuptorului în care se ardeau vasele. Un cuptor identic cu cele la care lucrau meșterii olari a fost reconstituit și în curtea casei ce provine de la Jupânești și este funcțional, fiind utilizat în cadrul atelierelor de olărit organizate de muzeu.

Ceramică tradițională, într-o superbă colecție particulară din Lugoj

Cu gândul la frumusețea și valoarea vaselor de ceramică bănă­țene, am părăsit muzeul în aer ­liber de la Timișoara și ne-am îndreptat spre Lugoj, pentru a vedea una dintre cele mai valoroase colecții particulare de ceramică din țară. Aparține familiei Simona și Waldemar Alexander Megerle și are o valoare patrimonială ce depășește cu mult ceea ce găsim azi în muzeele de etnografie din țară - piese din centre de olărit din Banat, dar și din celelalte regiuni românești, care au dispărut de mult, fuse și furci de tors, piese de port, cahle și țigle, fotografii-document. Valoarea acestor obiecte este dată nu numai de vechime, unicitate și decor, ci mai ales de poveștile care le însoțesc, de călătoria lor prin timp, de emoția estetică pe care o provoacă privitorului. În uriașa lor colecție de ceramică tradițională se găsesc vase decorative și utilitare din sate de olari bănățene precum Jupânești, Biniș, din Țara Zarandului, din Târnăvița și Beiuș.

Soții Megerle nu sunt simpli colecționari. Piesele pe care le-au căutat în toată România, în cătune ascunse, în casele ultimilor meșteri sau ale urmașilor acestora, sunt parte din universul lor intim, parte din viața lor, pe care nu cred că ar putea să și-o imagineze altfel - fiecare colțișor al casei a devenit loc de expunere, potrivit pentru a așeza un obiect sau altul. Cei doi sunt un exemplu de preocupare constantă, sinceră, dezinteresată de a salva cultura tra­dițională, ca mod de a ne înțelege mai bine noi pe noi înșine.

Specificul șvăbesc din singurul sat rotund din România

În căutarea urmelor culturii tradiționale șvăbești am ajuns și la Charlottenburg, așezare mai cunoscută după faptul că este singurul sat rotund din România decât după nume. Este singura localitate din România concepută perfect simetric în momentul înființării, de către 32 de familii de coloniști șvabi, în 1771.

Aflat la circa 45 de kilometri de Timișoara, parte componentă a comunei Bogda, satul mai are azi sub 100 de rezidenți, doar jumătate dintre case fiind locuite permanent. Însă vara locul se animă, își recapătă energia, ca și cum s-ar trezi dintr-un somn adânc. Proprietarii se întorc din Timi­șoara pentru a petrece la Șarlota (numele românesc consacrat al localității) vacanța de vară sau weekendurile, iar turiștii vin, mai ales la sfârșit de săptămână, atrași de povestea acestui sat circular, de liniștea locului, de drumețiile pe care le pot face în pădurea din apropiere și de bucatele șvăbești pe care le pot degusta la ScwabenLand, un popas gastronomic de care aparține și Muzeul șvabilor și românilor din localitate. Amenajat într-o fostă casă șvăbească, acesta oferă vizitatorilor experiența descoperirii unor interioare așa cum au existat cândva la Charlottenburg și, în general, în multe sate bănățene în care stilul de viață al etniilor s-a întrepătruns și influențat, dând naștere acelui specific despre care vorbeam la început. Casa are prânzitor (adică sufragerie), soba bună (odaia de oaspeți), cuptorul (încăperea în care se făcea pâine), șpaițul cald (bucătăria) și șpaițul rece (cămara), un beci generos, toate încăperile fiind amenajate ca în vechime, cu piese de mobilier și pânzeturi recuperate de la localnici. De altfel, un fel de muzeu e și popasul gastronomic, amenajat în șura gospodăriei, mobilat și decorat cu piese și bucăți de mobilier ori ustensile salvate și recondiționate din locuințele din Charlottenburg și împrejurimi.

Am refăcut, pe jos, cercul inițial al caselor, de 210 metri în diametru, am descuiat biserica satului (datând din 1876), pe care o folosesc, pe rând, și catolicii, și ortodocșii rămași în sat, cu o cheie grea pe care am primit-o de la Muzeul șvabilor și al românilor, pe care l-am vizitat ca să aflăm rânduiala vechilor localnici. Apoi ne-am tras sufletul la popasul gastronomic de care aparține și micul muzeu, în care poți servi preparate șvăbești originale, unele adaptate sau reinterpretate, și unde ne-am bucurat din plin de tihna locului și de amabilitatea și disponibilitatea personalului.

Azi, când multe dintre satele Banatului sunt depopulate, ca urmare a emigrării și a îmbătrânirii zonelor rurale, Charlottenburg are toate atuurile unei revitalizări: o poveste unică, o geografie prietenoasă, cel mai vechi domeniu de vânătoare din țară, un muzeu cinegetic, Muzeul șvabilor și al românilor relevant pentru prezervarea mărturiilor culturii tradiționale a locului, popasul gastronomic ScwabenLand și atât cât a mai rezistat din specificul arhitectural. Depinde doar de cei ai locului dacă vor ști să pună în valoare toate aceste lucruri, dacă vor păstra aria protejată a satului circular și dacă nu vor construi astfel încât să distrugă tocmai acest element de unicitate, mai ales că satul este declarat sit istoric.