Pravila de seară a creştinului ortodox

Creştinul este dator să aibă grijă de viaţa sa spirituală, atât printr-o pravilă sau rânduială personală îndeplinită cu binecuvântarea duhovnicului, cât şi prin participarea la marea familie a Bisericii, la comunitatea eclesială adunată în comuniune de rugăciune. Referindu-ne la viaţa religioasă personală, primul şi cel mai important moment dintr-o zi a creştinului autentic este ceasul rugăciunii. Creştinul de azi obişnuieşte să se roage în momentele importante ale zilei, dar mai ales dimineaţa şi seara.

Întrebuinţăm rugăciunea în diferite alte ocazii, dar ştim noi într-adevăr să ne rugăm? Ce este de fapt rugăciunea şi ce folos sufletesc aduce ea omului? Rugăciunea este actul esenţial, fundamental al vieţii noastre religioase, este mijlocul de a ne pune în legătură directă cu Dumnezeu prin înălţarea gândului, a inimii, a voinţei noastre, spre El. Rugăciunea a fost numită de către Sfinţii Părinţi convorbire cu Dumnezeu şi înălţarea minţii către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu. Rugăciunea seamănă în suflet cu acele seminţe din care înfloresc în veşnicie florile raiului. Rugăciunea este, după cuvântul Sfintei Scripturi, o formă de înţelepciune care ne ajută să înţelegem voia lui Dumnezeu, indiferent dacă este făcută la Biserică (rugăciune publică sau obştească) sau în faţa icoanei, acasă (rugăciune particulară), recomandată de Mântuitorul Iisus Hristos.

Nevoia de rugăciune trebuie să fie pentru credincios şi pentru sufletul acestuia precum este hrana materială pentru trup. De cele mai multe ori oamenii simt nevoia de a se ruga în clipe grele ale vieţii, în momente de încercare şi întrebuinţează rugăciunea doar până simt o îmbunătăţire sau o rezolvare a problemelor cu care ei se confruntă. Însă, atitudinea corectă în ceea ce priveşte relaţia cu Dumnezeu prin rugăciune este una de perseverenţă şi continuitate în acest proces duhovnicesc de conlucrare cu Dumnezeu.

Aceia care „utilizează“ rugăciunea cu gândul „să o încerc şi pe asta“ nu fac altceva decât să ispitească pe Dumnezeu, folosind o metodă străină vieţii şi trăirii personale de până atunci, aşteptând miracole peste noapte. Atitudinea corectă a bunului creştin este aceea de a se deprinde cu necesitatea şi importanţa rugăciunii, ca însoţire şi unire cu Dumnezeu. De aceea, fiecare credincios trebuie să aibă o rânduială, o pravilă zilnică de rugăciune, de cele mai multe ori şi firesc ar fi să o primească sau să o săvârşească cu binecuvântarea preotului duhovnic.

Aşa cum respiraţia este un fenomen perpetuu, tot astfel rugăciunea este inerentă firii noastre şi cei care o practică, cei care o trăiesc mărturisesc că mintea şi inima ajung prin exerciţiu continuu să se roage fără a mai rosti cu buzele cuvintele de negrăit ale slavei lui Dumnezeu.

Seara, ca moment de terminare a lucrului zilei, ca moment de linişte şi odihnă a sufletului, este cel mai prielnic timp liturgic de rugăciune, de întâlnire cu Dumnezeu prin ceea ce noi numim în cărţile noastre de cult „Rugăciuni de seară“.

Acest moment special al fiecăruia dintre noi ne aminteşte în primul rând de timpul copilăriei, pentru că încă de atunci micul creştin simte nevoia de a se ruga, de a vorbi cu Dumnezeu, şi mai ales cu Îngerul Păzitor. Acest fapt se permanentizează şi devine ca un moment al nostru de linişte şi pace sufletească, prin rostirea pravilei respective, aşa cum găsim expus în toate cărţile de rugăciuni. Rostim întotdeauna rugăciunile începătoare (Împărate Ceresc…; Sfinte Dumnezeule… Preasfântă Treime… şi Tatăl nostru), continuăm cu toată evlavia, în faţa sfintei icoane şi a candelei aprinse, cu frumoasele tropare de umilinţă „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi“ - rugăciuni de mare trăire şi intensitate duhovnicească, pentru a ne introduce în atmosfera de tainică comuniune cu Dumnezeu; urmează apoi o serie de rugăciuni mai ample către Dumnezeu Tatăl, alcătuite de Sfântul Macarie cel Mare, apoi Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos a Sfântului Antioh, Rugăciune către Duhul Sfânt, către Născătoarea de Dumnezeu şi către Sfântul Înger, păzitorul vieţii noastre. O rugăciune deosebit de profundă este şi cea dinainte de culcare alcătuită de Sfântul Ioan Damaschin, care se rosteşte înaintea patului, cu un accentuat conţinut eshatologic, urmată de câteva scurte rugăciuni care se spun însoţite de închinăciuni. Nu putem încheia rânduiala rugăciunii de seară fără însemnarea cu Sfânta Cruce, căci îndată se rosteşte rugăciunea Sfintei Cruci, iar Sfinţii Părinţi îndeamnă şi povăţuiesc pe credincioşi ca îndată să adoarmă rostind rugăciunea inimii „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, timp în care să ne gândim la ziua judecăţii şi la cum vom sta înaintea lui Dumnezeu.

Potrivit râvnei şi evlaviei noastre, putem continua pravila cu un acatist al sfântului zilei, al Acoperământului Maicii Domnului, al Îngerului Păzitor şi altele precum se arată în cărţile noastre de rugăciuni. Trebuie să ştim că rugăciunea nu este doar de cerere, ci şi de mulţumire şi laudă adusă lui Dumnezeu.

Dar lumea contemporană a pierdut într-o mare măsură duhul de rugăciune, iar starea de ascundere a lui Adam de la faţa lui Dumnezeu după căderea în păcat tinde să se perpetueze din ce în ce mai mult în interiorul omului modern, care nu mai găseşte calea de întoarcere către bucuria paradisiacă, către împăcarea cu Creatorul său, încercând tot felul de pseudocredinţe care nu numai că nu ajută pe om, ci îl îndepărtează şi-l aruncă în întunericul existenţei sale departe de o legătură autentică şi mântuitoare cu Dumnezeu.

Aşadar, „vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre, mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu şi Tatăl“ (Efeseni 5, 19-20).