Preocupările muzicale şi religioase ale lui Mihail Eminescu

Este îndeobşte cunoscut faptul că Mihail Eminescu a fost şi este cel mai mare poet al românilor, este punctul de vârf ce duce cu sine limitele timpului, spaţiului şi totodată tolba tradiţiilor noastre religioase, morale, sociale şi artistice, în care s-a întrupat întreaga genialitate a poporului român.

 

Slujit de o bogată şi impunătoare cultură românească şi europeană, Eminescu a realizat în opera sa poetică şi de proză o sinteză a tradiţiilor şi datinilor populare şi culte naţionale, forme literare cu totul deosebite în atelierul său de titan neobosit.

 

Poet al meditaţiei, dar şi al revoltei, Mihail Eminescu a manifestat interes deosebit faţă de arta muzicală pe care o considera parte integrantă a existenţei sale pământeşti. El rămâne în conştiinţa noastră a tuturor un liric prin excelenţă, al cărui lirism este un produs al experienţelor pe care le-a trăit, cât şi cel luat din folclorul care i-a înseninat viaţa în anii dulci ai copilăriei.

 

Aproape întreaga creaţie folclorică, precum doinele, baladele, cântecele de dor şi jale, ritualurile de nuntă şi înmormântare, poveştile din bătrâni etc., a fost sfetnic de taină în timpul peregrinărilor sale în mijlocul naturii, unde se simţea cel mai bine:

 

„Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetişor

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.“

 

Cântecul naturii, al firii şi al sufletului său s-a asociat cu creaţia folclorică românească, dând naştere la noi genuri literare ce s-au răsfrânt în propria-i creaţie şi apoi în creaţia muzicală românească.

 

Dacă nu şi-ar fi dedicat întreaga-i fiinţă poeziei şi prozei, Mihail Eminescu ar fi rămas în istoria muzicii româneşti un mare şi impunător creator muzical, precum şi un interpret al artei sunetelor de un înalt şi frumos profesionalism.

 

„Regret amarnic că nu am învăţat muzică - scrie el poetei Veronica Micle -, căci din copilărie mama, care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata, care cânta la flaut, descoperise în mine şi o ureche remarcabilă de muzician“.

 

Într-adevăr, Eminescu iubea muzica, şi-n special muzica populară.

 

„Eminescu cânta frumos cântece populare - scrie un alt cercetător -, avea glas dulce de-ţi dădeai cămaşa să-l asculţi. Mai ales îi plăcea să cânte «Frunzuleană verde baraboi Durduleană hăi»“.

 

A iubit cu nesaţ cântecele de lume ale lui Anton Pann.

 

A ascultat cu interes şi profesionalism muzica veche bisericeasă şi cea psaltică de strană de la mănăstirile moldovene: Neamţ, Agapia, Văratec, Putna etc., cerând să i se cânte la înmormântare dulcea şi emoţionanta cântare de la Vecernie „Lumină lină“.

 

Urmând cursurile Seminarului de Muzicologie de la Berlin şi hrănindu-se cu operele lui Beethoven, Meyerbeer şi Richard Wagner, Eminescu odată venit în ţară a devenit un temut critic muzical al operelor compozitorilor români: Eduard Wachmann (fost dirijor al corului Bisericii „Domniţa Bălaşa“); Ludovic Wiest; George Ştephănescu; Alexandru Flechtenmacher; Constantin Dimitrescu; W. Humpel de la Iaşi şi virtuozul violonist Toma Micheriu şi alţii.

 

Poetul avea însă şi un frumos glas de tenor liric şi cânta la diverse ocazii, în special cântece populare, ca Frunză verde de piper, din care redăm versurile:

 

„Frunză verde de piper

Câte stele sunt pe cer

Toate până-n ziuă pier

Numai luna şi o stea

Ştie de patima mea“.

 

Un loc deosebit însă în lirica eminesciană îl ocupă - după cum se ştie - preocuparea sa pentru profunde trăiri religioase, trăiri care, din cauza celor 50 de ani de ideologie comunistă, au fost intenţionat trecute cu vederea.

 

Dăm mai jos versurile edificatoare în acest sens:

 

„Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor

Ascultă a noastre plângeri,

Regină peste îngeri

Din neguri te arată

O, Maică Prea Curată şi pururea

Fecioară Marie“.

 

Sau

 

„Răsai asupra mea lumină lină

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,

O, Maică sfântă, Pururea Fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină...“

 

Muzica acestor înălţătoare versuri a fost scrisă de trei compozitori români: Teodor Teodorescu (fostul dirijor al Corului mitropolitan din Iaşi); Ioan D. Chirescu (fostul dirijor al corului Bisericii „Domniţa Bălaşa“) şi Nicolae Lungu (fostul dirijor al coralei Patriarhiei Române).

 

„În concluzie - scrie fostul mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală -, limba Eminescu e limba română. «Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie», în limba Eminescu numai aşa putea fi spus. Şi Doina şi înfruntarea lui Baiazid de către Mircea şi convorbirea de taină cu «păsărele somnoroase» şi cea cu Fecioara Maria şi cea cu Kamadeva zeul indic, şi preumblarea Sara pe deal în ritmul buciumului sunând «cu jale» şi bucuria colindelor şi cumplita «rugăciune a unui dac», toate, toate, numai de Eminescu puteau fi desăvârşite. Precum doi ori doi fac patru pe pământ şi în stele, tot aşa ceea ce a scris Eminescu nu putea fi scris decât cum a scris el“.