Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină

Nu este întâmplător sau formal acest vers din Imnul naţional al României, căci preoţii s-au aflat alături de militari în toate războaiele, nu doar la figurat, ci și la propriu. Nu numai pentru alinarea sufletului, catehism și slujbe în spatele frontului, ci chiar pe front, în marșuri, în tranșee, în lupte. Și nu puțini dintre ei au făcut acte de eroism, recunoscute ca atare de comandanții militari - căci poți fi erou de război și fără să pui mâna pe armă. Nu întâmplător, Armata și Biserica, în permanentă colaborare, sunt mereu pe primele două locuri în încrederea românilor.

Și unde altundeva se pot vedea mai bine urmele misiunilor creştine în sânul armatei române decât pe simezele Muzeului Militar Național (MMN) „Regele Ferdinand I” din Bucureşti, care se pregătește să-și serbeze, în 2023, centenarul! Înființat prin decret regal al suveranului căruia îi poartă numele, muzeul a avut mai multe sedii, ajungând abia în 1986 în actuala clădire, ridicată la sfârșitul secolului 19 și servind înainte drept reședință de garnizoană, după cum ne-a explicat gazda noastră, muzeografa Cristina Constantin. Un milion două sute de mii de obiecte, organizate în 49 de colecții! Acesta este fabulosul patrimoniu al MMN, din care doar 6% sunt expuse în prezent la sediul din strada Mircea Vulcănescu 125-127, restul aflându-se la filialele din Iași, Cluj, Oradea, Bacău și Constanța, în depozitele de colecţii sau împrumutate altor muzee. Câteva clădiri sunt acum în renovare, iar curtea a fost golită în mare parte pentru a permite construirea unui pavilion special dedicat sărbătoririi de anul viitor. Piesele de artilerie - unele unicate! - vor putea fi expuse din nou, în condiții de mai bună conservare, adică ferite de factorii de mediu.

Ca în toate muzeele mari - și MMN este unul dintre cele mai mari, acoperind peste 22.000 de metri pătrați de spațiu expozițional! - și aici, pe lângă expunerile permanente, se organizează expoziții temporare, tematice, la 1 iunie fiind rândul... iei! Am întrebat cum se îmbogățesc colecțiile în prezent. Procedura este simplă și logică: atunci când Armata „pensionează” un tip de armă sau de vehicul, un exemplar ajunge în posesia MNM. Dar nu înainte, normal!

„Unde există suferință, trebuie să existe și speranță!”

Ne așteptam cumva ca prezența în muzeu a creștinismului să înceapă cu câteva secole în urmă, dar periplul cronologic a început în secolul 3 după Hristos! Mai exact, cu un vas ceramic din castrul de la Copăceni, județul Vâlcea. Vasul a fost reconstituit din fragmente, iar pe unul dintre acestea este gravat un pește, unul dintre primele simboluri creștine, „parola” grafică folosită într-o epocă în care creștinii erau urgisiți în Imperiul roman. „Spiritualitatea a avut un rol important pentru oameni, indiferent de perioadă și de stăpânire”, spune Cristina Constantin, adăugând: „Acolo unde există suferință, trebuie să existe și speranță!”

În sectorul de istorie medievală al MMN se pot vedea reprezentări ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova, făcute după picturile din biserici ortodoxe celebre din România. Bunăoară, domnitorul Nicolae Alexandru după o pictură a Bisericii „Sfântul Nicolae” din Curtea de Argeș; Mircea cel Bătrân, copie după fresca bisericii din Curtea de Argeș; din nou Mircea cel Bătrân, de data aceasta după o pictură a Mănăstirii Cozia, ctitoria sa și sursa de inspirație a celebrei poezii a lui Grigore Alexandrescu; Petru Rareș de la Mănăstirea Moldovița.

Vorbind despre ctitoriile bisericești, o hartă le prezintă pe cele ale lui Ștefan cel Mare şi Sfânt - putem admira o copie după un steag militar din vremea sa, înfățișându-l pe Sfântul Gheorghe, patronul Armatei. Prezent în muzeu este desigur și domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, canonizat în 1992 de către Biserica Ortodoxă Română, împreună cu fiii săi. Brâncoveanu a sprijinit tipărirea de lucrări religioase și, sub tortură și sub amenințarea cu moartea, a refuzat să-și renege credința creștin-ortodoxă.

Preoții de oștire

Apariția preoților militari a dus și la necesare reglementări în acest sens, dintre care primele au fost stabilite în 1850, când spătarul Nicolae Ghica, șeful oștirii Țării Românești, a adresat Mitropoliei din București solicitarea de a se rândui câte un preot pentru fiecare polc (regiment) în garnizoanele București, Craiova și Brăila. La rândul său, Mitropolitul Nifon s-a adresat domnitorului Barbu Știrbei și cei trei preoți (pr. Radu de la Biserica Șelari, pr. Ștefan de la Mănăstirea Hanul Grecilor și pr. Gheorghe de la Biserica „Sfântul Ștefan”) şi-au preluat locurile în luna octombrie a acelui an. Au fost dotați cu toate cele trebuincioase practicării serviciului religios, iar primul loc unde s-au desfăşurat slujbe de garnizoană a fost Biserica Sărindar, pe locul actualului Cerc Militar Național, urmată de bisericile Mihai Vodă și „Sfântul Gheorghe” de la Cazarma Malmaison. S-au publicat atunci și niște broșuri privind îndatoririle „preoților de oștire”, care participau la activitățile trupei, asigurau serviciul religios ori de câte ori era necesar și puteau ține ore de curs.

În 1863, Alexandru Ioan Cuza mărește la 15 numărul de preoți de la polcuri, deci de cinci ori mai mulți. Următoarea reglementare vine în 1870, sub domnitorul Carol I, când se adoptă un Regulament pentru clerul din armata permanentă. Sunt detaliate atribuţiile referitoare la spovedanie, împărtăşanie, sfinţirea apei, botez, cununie, înmormântare, slujbele de sărbătoare. Fiecare preot militar primea o lădiță cu obiectele de cult necesare (Evanghelie, candelă, cădelniță, un rând de Sfinte Vase, miruitor, căldărușă, sfeșnice etc.), plus două rânduri de veșminte - unul de damasc, pentru serviciul zilnic, și celălalt din „stofă bună” pentru serviciul divin, o icoană, „îmbrăcată și suflată”, cu patronul corpului respectiv de armată, mai multe cruci, inclusiv una pentru paradă, cărți bisericești. În 1877, pentru Războiul de Independență, foarte mulți preoți, monahi și monahii s-au oferit voluntar pentru front, activând ca infirmieri.

Vorbire de încurajare în caz de neizbândă în luptă

Era evident că România avea să intre până la urmă în Primul Război Mondial, așa încât în 1915 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române alegea ca protopop al preoților din armată pe preotul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București, care a fost atașat pe lângă Marele Cartier General. El a insistat să fie publicate o serie de broșuri, care au fost aprobate de Sfântul Sinod: Ce înseamnă a fi soldat, La ce folosește ajutorul lui Dumnezeu, Vorbire la declararea de război, Vorbire înainte de a începe lupta, Vorbire după câștigarea victoriei, Vorbire de încurajare în caz de neizbândă în luptă, Vorbire la înmormântarea unui ostaș căzut pe câmpul de luptă.

Au existat și mici probleme, de pildă unele legate de veșminte. Preoții mobilizați trebuiau să aibă pălărie, manta și geantă, toate din stofă neagră, în cantitate insuficientă (doi-trei metri de persoană). Or, s-a dovedit că mantaua avea o croială incomodă, mai ales în timpul marșurilor! Dar lucrurile se reglementau din mers: s-a aprobat înlocuirea cu o stofă militară de culoare oliv, și anume 8 metri de fiecare preot.

Un ordin semnat de gen. Constantin Prezan, șeful Statului Major General, preciza că dintre preoții asimilați gradului de locotenent, cei care se vor distinge prin „acte de curaj și bărbăție în exercitarea misiunilor” vor fi propuși spre asimilarea cu gradul de căpitan. La rândul lui, șeful serviciului religios era asimilat cu gradul de colonel, iar ajutorul lui cu acela de maior.

Actele de curaj și bărbăție ale preoților nu au lipsit. Unii și-au riscat viața în spitalele de bolnavi contagioși; alții erau prezenți în punctele de ajutor din prima linie a frontului.

În total, în anii 1916-1918, 252 de preoți s-au aflat pe frontul Primului Război Mondial, dintre care 6 au fost răniți, 25 au fost luați prizonieri sau dați dispăruți, iar despre 5 se știe că au murit. În perioada interbelică au fost trei Episcopi ai Armatei: Iustinian Teculescu, Ioan Stroia și Partenie Ciopron, până în 1948.

Din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, muzeul deține documente memorialistice, în special jurnale de front, precum cel al preotului Marin Dumitrescu, care a participat la Batalioanele 7 și 9 Vânători de Munte, însemnările sale fiind din anii 1941-1943, importante nu numai din punctul de vedere al activității unui preot pe front: sunt informații legate de viața cotidiană și relațiile dintre camarazi, iar stilul scrierii este unul plăcut și dinamic, precizează gazda noastră. „Nu te plictisești citind - dimpotrivă, devii părtaș la o bucățică de istorie, te simți de parcă ai fi fost acolo și trăiești aceleași sentimente pe care le-au trăit ei pe front!”

Previzibil, serviciul religios militar a fost desființat de comuniști, dar Biserica și Armata au rămas în legătură. „Știm bine că românii sunt profund religioși și nimic nu putea despărți cu adevărat cele două instituții!”, spune Cristina Constantin. Reîntâlnirea oficială s-a petrecut după Decembrie 1989 și Muzeul Militar a fost implicat, organizând în 1995 o amplă expoziție intitulată „Armata și Biserica”, de mare succes la public.

Premiere, surprize și exclusivități pentru Ziarul Lumina

Muzeul Militar este frecventat, are public, vin oameni, sunt interesați - dovadă că erau câțiva vizitatori și în timpul prezenței noastre acolo, în mijloc de zi și de săptămână. În ­weekend vin, firește, mai mulți. La Noaptea Muzeelor, la un moment dat, s-au terminat biletele! Se apreciază că au fost aici cam opt mii de oameni!

În octombrie 2022 se va celebra centenarul încoronării Regelui Ferdinand I. Cum e și normal, instituția care-i poartă numele pregătește o aniversare pe măsură, în cadrul căreia vor fi prezentate publicului, pentru prima oară, costumele purtate de Grupul de Reconstituire Istorică la defilarea care a avut loc atunci la Bucureşti, în fața statuii lui Mihai Viteazul, a doua zi după ceremonia de la Alba Iulia. Costumele au fost realizate atunci după proiectele celebrului pictor Costin Petrescu și cu supervizarea lui Nicolae Iorga. Vom vedea în octombrie 10 costume, reprezentând veșmin­tele unor mari domnitori, dar și steagurile cu stemele provinciilor care s-au unit în 1918 cu țara-mamă.

Surprizele noastre din Muzeul Militar nu s-au încheiat însă! Anul trecut, ne dezvăluie Cristina Constantin, după ce armata română și-a încheiat misiunea în Afganistan, militarii au plecat de-acolo luând cu ei - dezasamblată, desigur - și bisericuța pe care o ridicase acolo părintele Alexandru Tudose și care acum așteaptă să fie statornicită într-o unitate militară. Părintele Tudose a avut două misiuni în Afganistan, iar biserica a fost construită având ca model o imagine cu Mănăstirea Voroneț. Planurile au fost realizate de către un subofițer american și a fost construită de 14 militari români.

Ei, bine, o parte dintre obiectele de cult aflate în ea, inclusiv o frumoasă icoană a Sfântului Andrei, se află în magaziile MMN. În exclusivitate pentru Ziarul Lumina, gazdele noastre ne-au permis să le vedem, într-un spațiu care altfel nu e accesibil decât angajaților muzeului.

E foarte greu de descris emoția - și grija vecină cu frica de-a nu vătăma ceva! - cu care am luat din raft lădița unui preot de front, am așezat-o pe o măsuță din depozit, am deschis-o (are câteva straturi succesive de protecție) și am atins obiectele de cult încărcate de o istorie atât de agitată... Iar apoi am admirat celelalte obiecte, mult mai noi, ale bisericii românești din Afganistan, în final intrând într-o altă cameră de depozit, cea a picturilor, unde am putut vedea icoana Sfântului Andrei care i-a însoțit pe militarii noștri peste mări și țări. Cu adevărat, Biserica și Armata sunt surori, în veacul vecilor!