Preotul care Îl dăruiește zilnic pe Hristos bătrânilor satului

Viața, în integralitatea ei, este un dar de la Dumnezeu. Dar atâta vreme cât nu vom prețui bătrânețea, nu vom ști să dăm valoare nici vieții ce urmează a se naște, nici copiilor, nici celor aflați în diferite suferințe. Implicarea preoților în viețile celor vârstnici este poate cea mai frumoasă modalitate de a le spune că Biserica îi iubește. Și asta nu o pot face altfel decât dăruindu-L lor, zilnic, pe Hristos. Asta face de 26 de ani, cu tenacitate, râvnă și smerenie, şi părintele Gabriel Aristide Costeleanu, paroh în satul ialomițean Alexeni.

A ajuta fără să judeci a devenit pentru părintele Costeleanu din Parohia Alexeni, Protopopiatul Urziceni, Episcopia Sloboziei și Călărașilor, modul concret de a întinde mâna celor nevoiași, celor bătrâni și bolnavi, copiilor și de a-L dărui lor pe Hristos, Cel care Se face, când este nevoie, din puțin mult, din durere bucurie, din tristețe și deznădejde dragoste. Multă dragoste. Recent i-am vizitat parohia, am stat de vorbă cu bătrâni din sat și am înțeles cum reușește, când alții nu pot, să hrănească de două-trei ori pe săptămână 40 de familii nevoiașe, între care cele mai multe sunt formate din bătrâni singuri. Cum le oferă suficientă iubire pentru ca ei să-și poată întreține arderea internă și speranța până la final că se vor mântui.

A împrumuta cerul

Parohia „Sfântul Nicolae” din Alexeni mai are astăzi vreo 300 de familii doar, pentru că foarte mulți enoriași, mai ales din rândul celor tineri, au plecat fie la oraș, fie în afara țării. „Grija față de copiii și bătrânii parohiei a venit dintr-un impuls liturgic, în primul rând. Am gândit că întotdeauna este bine să ne depășim stadiul de slugă. Adică gândul: «Au, mi-e frică de Dumnezeu, și din acest motiv, ca să nu pierd iubirea Lui, fac ceea ce fac!» Trebuie să tindem a deveni fii ai lui Dumnezeu! Adică să-L iubim pe El din toată inima noastră, din tot cugetul nostru, din tot sufletul nostru, și pe aproapele ca pe noi înșine”, ne spune părintele. De la această „filozofie” și de la principiul „Ce vreți să vă facă vouă lumea, făceți voi înaintea ei” a început totul.

„Creatorul dorește să ne aducă pe toți la îndumnezeire, chiar dacă mijloacele sunt lăsate la latitudinea fiecăruia. Hristos a rezumat toate poruncile la una singură: judecata vine pe măsura faptei, adică să faci ceea ce faci prin iubirea aproapelui și să nu-l judeci. Când am făcut ceva pentru cei din jur nu ne-am uitat la fața lor, nu ne-am gândit la altceva, ci pur și simplu cine a cerut de mâncare i-am dat, pentru că pe Hristos Îl găsești în fiecare. Chipul Lui și pilda cea mai bună e că atunci când nu te aștepți, s-ar putea să împrumuți cerul! De aceea spun că ceea ce facem noi nu este de la noi, ci o lucrare frumos aleasă de Dumnezeu care se materializează prin noi. Uneori mă gândesc că nu suntem suficient de vrednici pentru aceasta. Dar tot eu îmi spun că poate astfel ajungem și noi la stadiul de fii ai lui Dumnezeu. Adică să-L iubim pe El din toată inima, să împlinim cu multă credință ceea ce trebuie făcut față de aproapele, în primul rând, pentru că iubirea de Dumnezeu trece prin iubirea de aproapele”, ne mai spune părintele.

Bucurie din bucurie

La Alexeni, grija față de cei în vârstă înseamnă, concret, ajutoare. Există destui bătrâni singuri, în nevoi, chiar dacă mulți dintre ei au copii și nepoți. În timpul vizitelor pastorale, pe mulţi i-a găsit părintele mâncând doar pâine cu zahăr. De aceea a încercat să suplinească într-un fel lipsa apropiaților, să vină în ajutorul lor.

„Am început în 2009. Atunci am cerut și obținut de la autoritățile locale spațiul părăsit al unei clădiri, unde am început să oferim mâncare celor nevoiași. Cineva ne-a dăruit un rățoi. Așa am încropit o primă masă pentru cei mai săraci, apoi pentru bătrânii pe care îi cunoșteam și cărora le-am dus mâncare acasă cu sufertașul. Atunci am citit bucuria din ochii lor. La început am repetat această acțiune mai rar, pentru că nu ne permiteam. Apoi am mediatizat inițiativa noastră prin intermediul tinerilor care ne sprijineau și ajutorul a început să vină spre noi de peste tot, când nici nu ne așteptam! Încet-încet, cei cu nevoi speciale, cei cu handicap au început să vină la modesta noastră cantină. Noi pregăteam mâncare, noi serveam, noi spălam vasele. La un moment dat ne-am gândit cum să numim această faptă pe care o făceam. Privindu-le fețele celor care beneficiau de darul nostru, am dat numele acțiunii «Masa bucuriei!» Cei nebăgați în seamă de nimeni erau acum iubiți de cineva! A fost ceva extraordinar! Așa a pornit totul. Apoi am identificat toate persoanele care aveau nevoie de ajutor. La un moment dat împărțeam mâncare și bătrânilor din parohiile vecine! După un timp am început să atragem și voluntari. Au fost situații când ofeream o masă doar duminica. În prezent, avem o bogată colaborare cu «Asociația Bucurie în dar» din București, care ne oferă și de trei ori pe săptămână între 250 și 400 de porții de mâncare. Sunt zile în care vin ei aici și o oferă celor cu mai mulți copii, iar ceilalți beneficiari vin ei și își iau mâncarea de la punctul stabilit de noi. Sunt și persoane sau familii care au lipsuri materiale. Pentru ele am mers prin țară și am strâns saci cu haine pentru copii, pentru bătrâni, medicamente, obiecte de uz casnic etc. Și ne bucurăm că a fost lucrarea lui Dumnezeu și că am reușit să mulțumim pe toată lumea. Dar este și o mulțumire a noastră către El că s-a putut realiza acest lucru. În prezent, oferim hrană pentru 40 de familii, de două-trei ori pe săptămână. Duminica gătim noi, cu ajutorul unor femei voluntare din comunitate și cu ­bucătăreasa noastră. Sâmbăta ne întâlnim la bucătărie, stabilim meniul, cumpărăm alimentele, le pregătim pentru a doua zi, iar în restul săptămânii luăm mâncarea de la București. Cei de la Asociația «Bucurie în dar» ne-au facilitat să primim mâncare gata gătită de la cantina unui important lanț de magazine alimentare din Capitală. Pentru aceasta am cumpărat recipiente pentru transportul hranei. Efortul nu este mare. La masa bucuriei nu poți să vii decât cu bucurie!”, povesteşte părintele paroh.

A sluji aproapele

Mulți bătrâni din comunitate îi spun părintelui că vârsta înaintată este un blestem, că devin poveri pentru familiile lor. Și părintele le amintește ceea ce se spune la cununie: „«Să vezi pe fiii fiilor tăi!» Și a apuca să-i vezi pe fiii fiilor tăi este o binecuvântare, întâi de toate. Apoi, când ai pe cineva care să te îngrijească, iar este binecuvântare. Dacă ai pe cineva care să-ți deschidă ușa, iar este binecuvântare. Iar acolo unde nu este nimeni care să deschidă ușa, mergem noi și o deschidem. Și aceasta este o binecuvântare. De aici a pornit dorința asta de a-i ajuta. Și astfel, încet-încet, îi readuci pe bătrâni în societate, arătându-le că și ei pot fi folositori celor din jur prin experiența lor, prin sfaturile lor, care ne actualizează și nouă multe cunoștințe. Iar noi suplinim, pe de altă parte, cu acest modest ajutor, nevoile lor stringente, fără să așteptăm să primim ceva în schimb. Totul este plăcerea și bucuria de a sluji aproapelui. Și prin mila lui Dumnezeu reușim acest lucru. Și încercăm să-l facem cât mai frumos. Poți să ceri de la Dumnezeu orice. Dacă nu-I ceri să te ajute să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, nu-I ceri nimic! Și noi asta încercăm să facem. Iar bătrânii primesc acest sprijin al nostru cu bucurie. Știu că ne așteaptă. Mulți dintre ei sunt văduvi, unora le-au murit copiii și chiar nepoții, alții au fiii plecați și când le deschidem ușa se bucură nespus. Bucuria de a-L dărui zilnic pe Hristos este foarte mare! Poți să te duci la mănăstiri, poți să te duci la locurile sfinte de o mie de ori, dacă nu faci milostenie, nu te mântuiești! Știți care este principiul de judecată? Mi-a fost foame, nu mi-ai dat să mănânc, mi-a fost sete, nu mi-ai dat să beau, am fost gol și nu m-ai îmbrăcat, am fost străin și nu m-ai primit, am fost în suferință și nu m-ai cercetat. De aceea spun că pomana cea adevărată este către cel care nu are. Acest principiu de bază al mântuirii îl împărtășesc tuturor. Cu asta trebuie să începi și să înaintezi în viață. Încet, cu pași mărunți, poți să faci multe. Există însă și ispite. Într-un moment de nemulțumire din partea mea, căci așteptam mai mult răspuns din partea celor pe care îi ajutam, duhovnicul m-a luminat cu un cuvânt extraordinar și de atunci totul s-a schimbat radical în modul de gândire a acestei forme de slujire a mea. Mi-a spus odată că Dumnezeu m-a ales pe mine să fac o misiune și eu m-am împovărat cu sarcina bunătății Lui. «Tu lucrează ceea ce îți dă Dumnezeu și mul­țumește-I că te-a ales pe tine. Atât!», mi-a spus acesta. Pentru mine a fost o palmă grea. Dar așa am înțeles că ceea ce este misiune în societate este din partea Lui”.

„Mă omoară singurătatea!”

Marginalizarea este cea mai gravă problemă a bătrâneții. Lucru care se vede și la Alexeni. În multe familii, unii bătrâni, deși nu duc lipsă de bani, sunt lăsați singuri într-o cameră. Cei ai casei vin, stau de vorbă, servesc masa, iar ei rămân cu singurătatea lor departe de cei dragi. De la marginalizare pleacă toate celelalte probleme cu care se confruntă bătrânii: depresia, starea proastă de sănătate, anxietatea. De aceea părintele Costeleanu îi vizitează foarte des, discută cu ei, pe unii chiar îi ajută să mănânce, încercând să aducă un strop de lumină și bucurie în viețile lor. Împreună am vizitat câteva bătrâne din sat.

Pe mama Iordana Apostol, de 76 de ani, am găsit-o trebăluind prin curte: „Sunt singură, mamă. Acum șapte ani mi-a murit soțul. Am o fată care este plecată în Turcia de 27 de ani și un băiat la București. Mi-e tare dor de fată. Nu a venit decât de două ori acasă. Mai vorbește câteodată băiatul cu ea la telefon, câteodată mai vorbește și cu mine pe telefonul băiatului. O duc greu. Foarte greu. Cresc câteva păsări, mai fac ce mai fac prin grădină. Nu am milă decât de la Biserică și de la părintele nostru, care îmi aduce mâncare de două-trei ori pe săptămână”, ne spune plângând.

Alexandrina Alecu, de 91 de ani, este la fel de singură. „Mi s-a prăpădit soțul acum 20 de ani, un băiat mi-a murit la 52 de ani în timpul pandemiei, apoi și nora într-un accident. Mai am o fată și un nepot. Toată ziua mă mișc prin curte. Am probleme cu inima. Părintele vine în casa mea de când slujește în satul nostru. Eu am mers la biserică de mică. Acum ajung ceva mai rar că nu prea mă mai pot deplasa. Părintele ne aduce mâncare. Dumnezeu să fie cu el! Mă omoară singurătatea! Mă rog ca Dumnezeu să aibă grijă de toată lumea, de nepoți și de mine pe lângă ei!”, ne mărturisește aceasta.

La fel de greu îi este și Leanei Alecu, o bătrână de 92 de ani, rămasă fără soț acum 11 ani. Locuiește singură și este vizitată doar de copii, care locuiesc la București, și de părintele. „Bătrânețea nu este urâtă, mamă, dar este grea, mai ales când nu ai cu cine să mai schimbi o vorbă. Singurătatea este foarte grea. Nu mă pot mișca aproape deloc. Părintele este un suflet mare pentru bătrânii ca mine, pentru bolnavi. Dacă nu era el, eram dusă de mult! Îmi pare rău că nu mai pot să țin posturile cum le țineam, că nu mai pot să merg la biserică, unde cântam la strană”, se tânguie și dânsa.
„Ne mor bătrânii singuri, pentru că s-au însingurat tinerii. Au mâncat pâine de zgură cu lacrimi în băutură. Dar nu de dorul Împărăţiei lui Dumnezeu, ci de dorul unei fastuozităţi în plus. La fast-food-ul lumii moderne, cel mai lesne se mănâncă gogoşile. Şi, bineînţeles, Coca-Cola. Iar acasă, bătrânii nu mai au ce mânca - nu mai au dragostea din care să-şi menţină arderea internă”, scria într-un volum părintele Constantin Necula, sintetizând atât de sugestiv drama acestor apropiați ai noștri. Dar ne bucurăm că la Alexeni, preotul paroh reușește, dăruindu-L zilnic pe Hristos, să mențină arderea internă a bătrânilor lui și să-i facă să nădăjduiască în pace la mântuire...