Preotul Dumitru Mihăilescu, intelectual de seamă și luminător al satului românesc
Părintele Dumitru Mihăilescu s-a născut în jurul anului 1880 în satul Comănița, din fosta comună Deleni, jud. Olt, ca fiu al unor țărani fruntași ai satului. De mic copil, acesta i-a atras atenția, prin istețimea sa, învățătorului Popescu M. Ilie, care l-a îndrumat să continue școala. În aceste condiții, în jurul anului 1895, tânărul Dumitru Mihăilescu intră ca elev la Seminarul Central din București, pe care îl absolvă opt ani mai târziu. La Seminarul Central, Dumitru Mihăilescu a fost călăuzit spre vocația nobilă de preot de către profesori de seamă, mari teologi ai Bisericii Ortodoxe Române: pr. Constantin Nazarie (Morală ortodoxă), I. Popescu-Pasărea (Muzică bisericească), pr. Vasile Moga (Limbi clasice), singh. Fotie Balamacea (Dogmatică ortodoxă).
După terminarea Seminarului Central, Dumitru Mihăilescu (absolvent diplomat al seminarului de gradul II) nu este hirotonit preot pe seama parohiei natale, aceasta fiind ocupată de bătrânul preot Toma Popescu, ci este instalat preot paroh în satul Găneasa, din fostul județ Romanați, unde va păstori câțiva ani (Ana Mihăilescu, „Trei sate de pe Olt”, manuscris, p. 35).
La 27 august 1907, părintele Dumitru Mihăilescu este transferat la Parohia Comănița, preluând și postul de învățător la școala din cătunul Schitu-Deleni, dar va suplini și Parohia Deleni până în anul 1934. Aici a întreprins o bogată activitate administrativ-bisericească, ridicând noua clopotniță de zid lângă biserica din Comănița, iar în anul 1920 finalizează lucrările de renovare și repictare la biserica-filie din satul Schitu-Deleni, lăcaş care nu mai fusese renovat de aproximativ 100 de ani.
Pe plan cultural, părintele Mihăilescu a avut o activitate extrem de bogată. Încă din anul 1890 devine colaborator la revista „Albina”, unde scrie poezii și cântece poporane, dar și unele creații proprii. De remarcat este publicația părintelui din nr. 49/5 septembrie 1899 cu privire la Legenda mănăstirii de la Bolovani, din care cităm: „Se spune că un domnitor din familia Basarabilor care a zidit mai multe mănăstiri pe malul Oltului a început zidirea unei mănăstiri mai jos de Drăgășani, pe partea stângă, pe valea Oltului. Durase zidirea mănăstirii ani mulți, încât se speriase bietul popor din împrejurimi. Văzând domnitorul că nu mai are bani, a făcut o lege cu toţi slujitorii săi, ca orice trecător pe lângă acea mănăstire să slujească o zi pentru domnie. Astfel că drumul, fiind în apropiere, călătorul singur nu scăpa de corvoadă, o zi pentru domnie şi alta pentru el. Călătorul cu calul făcea trei zile, una pentru domnie, una pentru cal şi una pentru el. Călătorul cu căruța făcea cinci zile, una pentru domnie, alta pentru el, alta pentru căruță şi două pentru boi sau cai. De asemenea, femeia însărcinată făcea trei zile, una pentru domnie, una pentru ea şi alta pentru pruncul din pântece. Fiind în acele vremuri secetă şi foamete mare, multe vite au murit de foame şi multe femei şi-au pierdut pruncii din pântece din cauza muncii făcute pentru domnie la mănăstire. Astfel că mamele îndurerate au urât mănăstirea, rugându-se să fie surpată de Olt. După ce s-a terminat clădirea, Oltul a venit mare, a început să roadă malul şi timp de nouă ani încontinuu a urlat acolo unde astăzi se văd câteva ziduri răsturnate pe coastă. S-au găsit acolo odoare bisericești şi domnești. Şi a văzut domnitorul şi poporul că atunci când zidești o biserică, să fie ridicată cu credință, cu cinste şi dreptate” (revista „Albina”, II, 1899, nr. 49/5. IX. 1899, pp. 1553-1554).
De asemenea, în timpul cât a păstorit Parohia Găneasa, părintele a publicat intens în revista „Vorbe Bune” de la Balș, fapt pentru care, în anul 1906, publicația îl omagiază astfel: „Este una dintre fețele bisericești care lucrează cu drag pentru ridicarea sătenilor, al căror fiu este. Român de inimă și de acțiune, urăște pe străinii asupritori ai poporului rural. A scris mai multe articole în această revistă și este membru al societății noastre. Fie să avem cât mai mulți preoți la sat ca părintele Mihăilescu” (revista „Vorbe Bune”, II, 1906, nr. 9/Florar 1906, p. 15).
Epopee dedicată marelui erou de la Călugăreni
Pe lângă numeroasele materiale pe care le-a publicat în această revistă, de remarcat este epopeea intitulată „Michaida”, tipărită în iunie 1906. Încă din prefață ne dăm seama că această istorie în versuri, după „Istoria” lui G. Tocilescu, este un omagiu adus marelui erou de la Călugăreni, Mihai Viteazul, lucrarea fiind și debutul livresc al părintelui Mihăilescu.
Compozițional, întreaga carte însumează 56 de pagini, iar epopeea cuprinde aproximativ 114 strofe, scrise în rimă încrucișată. Epopeea cuprinde unele aspecte din istoria lui Mihai Viteazul, cum ar fi: nașterea marelui domnitor („S-a născut în nevoi multe/ Printre ai țării mulți dușmani,/ La una mie cinci sute/ Cinci zeci și șapte de ani”); înaintarea în ierarhia Țării Românești („Primul scop al vieții sale/ Acum el și-a ajuns,/ Căci unchiul i-a gătit cale,/ Și în Mehedinți Ban l-a pus/. Apoi domnul țării noastre,/ Deși era un tiran/ L-a pus Stolnic, Agă în oaste/ Și-apoi al Craiovei Ban”; confirmarea de către sultan ca domn al Țării Românești („Căci sultanul l-a numit/ Domn în țara Românească,/ Și către ea a pornit/ Părăsind țara Turcească!”); semnarea tratatelor de alianță cu unii conducători creștini ai Europei („Michai face apoi unire/ Cu Batori, Aron și Papa,/ Vrea a Turcilor peire!/ Și să-i scoață din Europa”); bătălia cu turcii de la Călugăreni („Apoi Michai a pornit/ La satul Călugăreni,/ Căci rea veste i-a sosit/ Despre Turcii cei vicleni! (…) Lumea toată de pe atunci/ De la Sud și Răsărit,/ Se îngrozea de acești Turci/ Cari oști multe au răsbit./ Dar, vai! Vestitul Sinan!/ Cu Turcii lui renumiți/ A ajuns biet... la aman!/ C-a pierdut p-ân și doi dinți”); omagierea marelui voievod („Iar întreaga Românie/ Să nu uite de al lui nume/ De acum până în vecie…/ Cât va fi în astă lume” (versurile au fost preluate din: Preotul paroh D. Michailescu, „Michaida. Versuri 1780 prelucrate după marele istoric D-nul Tocilescu și după alți autori”, Tipografia „Glasul Olteniei”, Balș, 1907).
Părintele Dumitru Mihăilescu a murit în jurul anului 1950, fiind înmormântat în cimitirul Parohiei Comănița. Activitatea sa culturală și administrativ-gospodărească a fost una deosebit de bogată, remarcată atât de presa vremii, cât și de autoritățile bisericești. De asemenea, una dintre cele trei fiice ale părintelui, Ana Mihăilescu, a fost învățătoare la școala din Comănița și a întocmit, prin 1990, o monografie intitulată „Trei sate de pe Olt”: descrierea satelor Comănița, Deleni și Schitu-Deleni, dar care a rămas în manuscris, nemaifiind editată. Ginerele părintelui Mihăilescu a fost preotul Ioan F. Olteanu, de la Parohia Comănița, care a compus o serie de cântări bisericești și populare armonizate.