Preotul Petre Florescu sub prigoana autorităţilor comuniste

Preotul Petre Florescu s-a născut la 13 ianuarie 1907 în Islaz, fostul județ Romanați, în familia lui Costea M. Iancu și Anica, fiica preotului Procopie Popescu. La 25 iunie 1918 a fost adoptat de Gherghina și învățătorul Nestor Florescu, ea fiind sora Anicăi și neavând copii. A urmat cele patru clase primare în satul natal, Liceul „Sfântul Haralambie” din Turnu Măgurele, iar apoi s-a transferat la Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Decapolitul” din Craiova, făcând parte din prima serie de absolvenți, cea din 1926. În 1931 a finalizat studiile la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, susținând licența în februarie 1932.

Încă student, în 1930 devine membru fondator al Căminului Cultural „Regele Carol al II-lea” din Islaz, având funcția de casier până în 1938, iar din acel an pe cea de vicepreședinte al Sfatului Conducător [organ de conducere al căminului cultural; denumirea este cea din epocă, n.r.]. La 30 octombrie 1932 s-a căsătorit cu Stela Florescu (1912-1993), absolventă a Liceului Teoretic Mixt din Caracal, fiica preotului și fostului protoiereu Ioan și a Anei Florescu [atât soțul, Petre, cât și soția, Stela, și părinții ei, preot Ioan și Ana, au numele Florescu. Nu a fost nevoie de schimbarea numelui la căsătorie întrucât aveau exact același nume de familie. Deci nu este o greșeală și nici o repetiție inutilă. Trebuie menținută pentru înțelegerea genealogică, n.r.], având doi copii: Elena Elisabeta Teodora (1934-2017), biochimist, căsătorită cu avocatul Vlad Purcărescu, și inginerul Ioan („Jean”) Florescu (n. 1938).

A primit taina Hirotoniei la 9 aprilie 1933, începând slujirea de la 10 aprilie ca preot ajutător [în epocă nu există noțiunea actuală de „preot coslujitor”, ci cea de „preot ajutător” sau, mai înainte, cea de „preot supranumerar”, n.r.] la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” (Parohia Islaz II) din satul natal, iar din 1935 ca paroh în locul unchiului său, preotul Pantelimon Procopiescu. Din 1940 a fost subrevizor al Centrului parohial Moldoveni, întâistătător fiind preotul Constantin Cazangiu. Din 1933 a pre­dat învățământul religios la Școa­la de Fete din parohie, iar din 1935 a fost transferat la Școala de Băieți, având opt ore pe săptămână.

Venirea regimului comunist în Ro­mânia l-a afectat enorm, fiind acuzat de uneltire contra ordinii sociale prin organizarea de ședințe secrete cu alți oameni de seamă din sat, con­siderați elemente duș­mă­noa­se prin trecutul politic sau deți­ne­rea de mari proprietăți. A fost învinuit pentru susținerea în trecut a liberalilor și țărăniștilor, că muncea țăranii săraci pe moșia sa și avea atitudine ostilă față de ei, că este dușman de moarte al clasei muncitoare, împotrivindu-se aderării la Gospodăria Agricolă Colectivă și autorităților de stat. A fost propus pentru încadrare la colonie de muncă, permanent iscodit de numeroși informatori ai Securității spre discuții despre politica externă și despre colectivizare, iar cores­pon­dența îi era interceptată.

În 1945 i s-a luat o parte din pământ, iar în 1953 și ce a mai rămas. Pe 28 iunie 1949, la casa lui vine un grup de comuniști format din Dumitru Ciucu (primarul comunei), Petre Spaloghe (secretarul organizației PMR), Căpitanu Marin (secretarul Comitetului Provizoriu al Plasei Izbiceni), Ioan Dașoveanu (preșe­din­tele Sindicatului Agricol al Comitetului Provizoriu), Ioan Zarofim (șeful de echipă al Gospodăriei Statului), Gheorghe P. Rezeanu și Florea D. Angheluță, spunându-i să părăsească locuința și în două zile să elibereze camerele, casa fiind naționalizată pentru a deveni Sfatul Popular. Părintele a refuzat să se mute, chiar dacă i s-ar da toate lucrurile afară.

A luptat pentru apărarea Bisericii, în 1948 reușind să bage panica în jumătate din sat spunând că bisericile vor fi distruse și închise de comuniști. În 1951 a fost acuzat că face propagandă în predicile sale, rămânând un fragment de acest fel unde spune: „Binecuvântați creștini, nu uitați că guvernul și statul caută desființarea bisericei și a preoțimei și îi prigonește așa cum a fost prigonit și Hristos. Noi însă vom rezista ca Daniel [în textul original din Arhiva CNSAS este trecut „David”, probabil din neînțelegerea informatorului, cel mai probabil un nepracticant al credinței. Am înlocuit cu „Daniel” pentru corectitudine, n.r.] în groapa cu lei, ca martirii care s-au jertfit pentru credință și cerem ajutorul frățesc al vostru”. Întrucât salariile le-au fost ridicate sau micșo­rate, îndemna credincioșii să plătească anual 300 de lei de familie.

Din 1949 a locuit în casele câtorva rude și prieteni din sat, iar în 1963, având 56 de ani, mergea la malul Dunării să ia lut ca să-și ridice o nouă casă. A sperat până în acel moment că va scăpa de cei care l-au lăsat gol de toată agoniseala vieții, dar această nădejde a pierit.

La 15 aprilie 1979 este scos la pensie obligat de starea sa medicală, fiind numit paroh suplinitor preotul Apostol Sincu de la Parohia Islaz I, alături de abia hirotonitul preot Ștefan Fișcuci, detașat provizoriu.

Se stinge din viață la 10 septembrie 1979 la spitalul din Turnu Măgurele, în vârstă de 72 de ani, după 46 de ani de preoție, și este înmormântat în cimitirul Islaz-Verdea alături de soția sa.