Prezentul în viaţa Parohiei Racoviţa din Mioveni
Să fii acceptat ca partener al lui Dumnezeu şi martor, zi de zi, al minunilor Sale. Iată duhul provocator, tulburător şi profund exprimat de părintele Gheorghe Chiliment, parohul Bisericii "Sfântul Nicolae" din vechiul sat Racoviţa - astăzi încorporat în oraşul Mioveni, din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului - prin care eul se poate despătimi, înnoindu-se permanent, până devine inimă, până devine cruce. Este şi aceasta o formă de a defini prezentul în viaţa acestei parohii, de a anula ispita şi, de ce nu, de a da chip echilibrului, pe care pelerinul ajuns aici îl simte, îl acceptă, paradoxal, păşind în biserică venind dinspre cimitir. Adică dinspre moarte spre viaţă.
Când am călcat în curtea Bisericii "Sfântul Nicolae" din vechiul sat Racoviţa, astăzi parte a oraşului Mioveni, din Arheipiscopia Argeşului şi Muscelului, am trăit pentru o clipă revelaţia întâlnirii cu Dumnezeu în mijlocul secetei. "Arsura" din jur se anulase aici într-un mod aparte, incredibil, viaţa izbucnind între zidurile sfântului lăcaş din fiecare fir de iarbă, din fiecare piatră, din fiecare nemişcare, din fiecare frunză sau petală de floare.
Şi ce poate fi mai convingător că aici, în această tăcere, S-a pogorât Însuşi Dumnezeu decât liniştea mormintelor din cimitir, care te predispune la liniştire şi echilibru?
Poate că acel moment ar fi fost suficient. Poate că simţind acestea ar fi trebuit să plecăm, fără regrete, fără durere, căci sufletul, până în clipa aceea pustiit, cu siguranţă, zdruncinat din toate încheieturile, se regăsise. Se reechilibrase. Iar noi, umili pelerini rătăciţi în pustiul secetei, fuseserăm acceptaţi ca parteneri ai Lui Dumnezeu. Ca martori ai minunilor Sale. Dar sentimentul că nu trebuie să plecăm mai departe, preschimbându-se în îndemn, era semn că suntem datori cu încă un pas. Un pas dinspre cimitir spre biserică. Un pas ce trebuie făcut dinspre moarte spre viaţă. Căci viaţă este, fără îndoială, Biserica.
Biserica în veşmânt strălucitor de var
Îmbrăcată în veşmânt de var strălucitor, biserica din Racoviţa ni se deschide ca o aripă de înger. Atestat ca unul dintre cele mai vechi lăcaşuri săteşti de pe râul Argeşel, biserica a fost ridicată în formă de cruce, cu o singură turlă, în 1786, de către arhimandritul Daniil, egumenul Mănăstirii Râncaciov, şi jupân Dumitraşcu Brăteanu, din Racoviţa, pe vremea domnitorului Nicolae Mavrogheni (1786-1790), mai întâi ca metoh al acestei mănăstiri.
Tot din acea vreme stau în zugrăveală ctitorii în pronaos, cu rudele şi familiile lor, aşezaţi acolo de mâna meşterului zugrav Şerban Diaconul din Câmpulung, care a desăvârşit pictura împreună cu fiii săi Radu şi Ion, descoperiţi de smeritul egumen Daniil, "cu multă greutate şi cu alergări în diferite părţi ale ţării", după cum grăieşte un zapis întocmit la 7 martie 1790.
Peste sfânta biserică au trecut anii, i s-au făcut în timp reparaţii şi adăugiri pe la 1877, de către boierul Grigore Racoviceanu, i s-a repictat interiorul, aproape în întregime, de către Gheorghe Stănescu, care este iscălit în naos, iar uşa din scânduri groase de stejar, dintre tindă şi pronaos, a purtat mult timp urmele unor lovituri, deorece aşezământul a servit ca adăpost boierilor locali împotriva atacurilor turcilor, până ce au ridicat cula aflată la o aruncătură de băţ de lăcaş.
Cu chipul actual, biserica vine din 1910 şi, respectiv, 1935, când i s-au făcut reparaţii din nou. A urmat apoi o lungă perioadă de uitare şi tristeţe, de degradare, căreia i s-a pus stavilă, începând cu 1981, când la Racoviţa a devenit paroh părintele Gheorghe Chiliment, om al locului.
Cu Dumnezeu, împreună creatori cu El
După ce ne-am "achitat" datoria pasului lipsă, intrând în biserică, ne-am întâlnit cu sfinţii, cu ctitorii şi iarăşi cu Dumnezeu, pe care L-am simţit atât de prezent şi viu în lumina care imploza în adâncul din inimile noastre.
Abia acum pustiul din noi s-a aprins a pustie. Abia în această clipă seceta însăşi s-a negat pe sine, preschimbându-se în ploaie de mană. Iar mărturisirea părintelui Chiliment ne-a întregit căutarea, potolindu-ne rătăcirea.
"Slujesc la acest altar din 1981. Până în acel an, aici se afla o semiruină. Parohia are 500 de familii, credincioşii fiind, în majoritate, angajaţi la "Dacia". Mulţi sunt pensionari, oameni la vârste venerabile şi cu probleme caracteristice lor, tineri din ce în ce mai puţini, naşteri din ce în ce mai puţine.
Duhul acestui loc este unul de ordin provocator. Dumnezeu te acceptă în calitate de partener şi de martor la minunile de zi cu zi.
Nu ştiu dacă nu ar fi bună şi o parafrază la ceea ce spun, luată din Mitropolitul Ardealului, venerabilul Antonie Plămădeală, şi anume că "Dumnezeu ne vrea împreună creatori cu El".
Ceea ce vedeţi astăzi la Racoviţa este munca teribilă a enoriaşilor, care răspund la minunea şi la provocarea pe care Dumnezeu ni le transmite. Ce poate să vorbească un preot altceva decât despre ceea ce vede că se consumă, zi de zi, împreună lucrând Dumnezeu şi om?
Trebuie să vă mărturisesc că sunt încă foarte multe de pus la punct. Şi mă refer înainte de toate la biserica din sufletul omului. Care trebuie să prindă contur, care trebuie să prindă concreteţe, care trebuie să fie ajutată să iasă la lumină.
Preotul rămâne întotdeauna în urma turmei. Lucrarea este a lui Dumnezeu. Fără El, nu vă spun nici o noutate, nu aţi fi găsit şi nu aţi fi văzut ceea ce vedeţi acum, aici.
Încerc, totuşi, un sentiment de tristeţe că El ne dă tot timpul cu vârf şi îndesat, iar posibilităţile noastre de exprimare sunt cele care sunt.
Avem şi momente când ne cuprinde disperarea, din cauza neputinţei noastre. Dar, uitându-ne în urmă, realizăm că nu am făcut totuşi umbră degeaba pământului.
Despre vremurile pe care le trăim, mai mult îmi spun mie enoriaşii, prin tăcerile şi bunul lor simţ, decât le spun eu lor. Înţeleg greutăţile, înţeleg provocările timpurilor. Oamenii au mare nevoie de serviciu religios, au mare nevoie de preot, să-l ştie acolo unde îi este locul, cu timp şi fără timp".
Cu lumina acestor cuvinte s-a încheiat trecerea noastră prin poarta raiului de la Racoviţa. Pasul inspirat prin pustiul secetei, ostoit de căutare în acest loc unde drumul dinspre mormânt spre viaţă este şi el o provocare pe care, dacă o simţi cum trebuie, înţelegi şi lecţia prin care Dumnezeu te cere partener şi martor al minunilor sale.