Prin icoană, spre cer

Câteva minute de meditaţie în faţa sobrietăţii calde a unei fresce bizantine pot echivala sau depăşi lectura a o mie de pagini riguros documentate despre simbolistica icoanei. Şi totuşi, varianta ideală este, probabil, o sinteză a celor două alternative. În textul care urmează, teologul romano-catolic Tomás Spidlík, un admirator entuziast al spiritualităţii răsăritene, evidenţiază câteva aspecte fundamentale cu privire la percepţia contemporană asupra icoanei. Cine priveşte astăzi pentru prima dată o icoană poate avea impresia că se află în faţa unei reprezentări vizuale dintr-o altă lume. Şi aceasta nu numai datorită particularităţilor de stil, compoziţie sau cromatică, ci pentru că icoana exact aceasta este: un limbaj complex care descoperă şi îl pune în legătură pe cel care o contemplă cu împărăţia cerurilor.

În limbajul icoanei există un nucleu biblic, dar tot atât de puternic prezentă este tradiţia. La început, reprezentările din icoană puteau să înfăţişeze, ca orice artă, şi caracteristicile unui loc sau ale unor obiceiuri date, sau chiar caracteristici ecleziale şi spirituale. Cu toate aceste conotaţii concrete ale sale, icoana a devenit, în urma sinoadelor şi conciliilor, parte a limbajului „ortodox“ (adică potrivit dreptei credinţe) universal al Bisericii, până la a fi acceptată de Biserică nu atât pentru aspectul ei artistic, nici din cauza interpretării ei dogmatice, ci mai cu seamă pentru strânsa ei legătură cu rugăciunea şi cu Liturghia. Soluţiile artistice, formale, proprii desenului, compoziţiei, nu erau niciodată o problemă aparte, „estetică“, în sensul convenţional al acestui cuvânt, ci la ele se ajungea prin întreaga dimensiune vitală, liturgică, teologică, înlăuntrul căreia lucra iconograful. Aspectul dogmatic nu a fost mai întâi elaborat la masa de scris şi apoi transplantat în artă, ci însuşi mediul în care se năşteau icoanele este acela care favoriza o elaborare organică a ceea ce era înfăţişat în ele. Biserica este un organism viu, iar icoana îşi dobândea importanţa ca parte a acestui organism viu. Uneori, în limbajul iconografic găsim elemente care în sine pot fi banale, dar pe care nu le putem privi astăzi ca izolate de restul; la fel, ar fi o sărăcire să privim izolat orice altă dimensiune a icoanei - cea istorică, cea dogmatică sau cea formală... Icoana îşi dobândea, încetul cu încetul, importanţa tocmai din această cauză, a capacităţii sale de a exprima acest mediu constituit din atâtea relaţii, relaţii între diverse dimensiuni şi cadre ale vieţii ecleziale şi sociale, ca şi între atâtea persoane, călugări, clerici. Iar această reţea de relaţii, cu comunicarea pe care o menţineau între ele, se sprijinea pe relaţia întemeietoare, aceea cu Dumnezeu. Din toate aceste motive, limbajul iconografic este un limbaj complex, departe de ilustraţie, de simpla redare figurativă a episoadelor sacre. Misterul icoanei constă în faptul că a fost acceptată ca parte a cadrului liturgic. Într-adevăr, icoana este un eveniment ce priveşte rugăciunea şi contemplaţia multor oameni. Asta înseamnă că ea se împărtăşeşte din Imaginea în care se recunosc rugăciunile şi devoţiunile multor persoane din diferite generaţii. Există deci o dimensiune obiectivă a limbajului icoanei şi, pe de altă parte, o dimensiune cu totul personală în care se recunoaşte oricine se roagă. Este acea dimensiune care, deşi exprimă obiectivitatea lui Dumnezeu şi a crezului nostru, capătă totuşi un trup marcat de un timp şi o cultură anume. În aceasta constă întreaga fascinaţie şi misterul icoanei. Poate că tocmai această sacralitate, cadrul liturgic în sens strict, dimensiunea revelatorie a icoanei, care o uneşte atât de adânc cu Dumnezeu şi cu prezenţa Sa, este ceea ce face ca omul să nu îndrăznească s-o mai atingă nici măcar în acea dimensiune mai personală, temporală, condiţionată cultural. Astfel, într-un anumit punct, icoana s-a oprit din evoluţia sa, chiar dacă ne uimeşte să constatăm apoi că cele mai mari influenţe suferite de ea sunt cele de provenienţă occidentală, ale „dulcegilor“ din Ottocento. Cu toate acestea, ea continuă să exercite o fascinaţie foarte mare asuprii lumii contemporane. Icoana, istorie a mântuirii Iconograful era deci în slujba acestei comunicări divino-umane care-şi află mijlocul în icoană. Este vorba de o comunicare divino-umană în primul rând pentru că este o comunicare a Cuvântului-Imagine, a Logosului-Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, dar şi pentru că, împreună cu dimensiunea divină absolută, este o comunicare a întregii cunoaşteri spirituale umane, a tradiţiei teologice, adică a percepţiei umane a mântuirii. Prin icoană urma să treacă şi comunicarea modului în care omul a întâmpinat mântuirea. Acesta este întotdeauna un proces dinamic, care dobândeşte în timp nuanţe diverse. De aceea, icoana este şi un seismograf care arată cum a perceput omul mântuirea ce i s-a dat. În fapt, icoana este o imagine ce reprezintă primirea de către om a mântuirii, este o expresie, o imagine a efectului mântuirii asupra omului. În acest sens, ea aparţine realităţii mântuite. Ea este o placă de lemn pe care sunt aşternute culori şi trasate desene. Dar această materialitate, acest caracter fizic al icoanei devine o imagine a felului cum atari realităţi sunt asumate în mântuire tocmai prin intermediul povestirii înfăţişate. În icoană, culorile şi tuşele ce compun povestea sfinţeniei personajelor reprezentate sunt spiritualizate, adică încep să vorbească despre Dumnezeu şi să-L comunice. Cu un termen strict teologic, se poate spune că aceste realităţi sunt ipostaziate, adică sunt asumate într-o realitate personală. A vorbi despre icoană ca despre o realitate „ipostaziată“ nu înseamnă doar că ea este ipostaziată în Mântuitor, în Persoana divină, şi, de aceea, Îl aminteşte şi Îl face prezent, ci este totodată o realitate ipostaziată a persoanei umane, prin acţiunea Sfântului Duh. De aceea icoana spune întotdeauna ceva specific şi concret şi, în acelaşi timp, ceva transindividual, comunitar, universal. Prin formarea canonului, adică a ansamblului de norme şi cerinţe cărora iconografia trebuie să le corespundă - aşadar prin crearea unui limbaj comprehensibil celor ce l-au învăţat -, icoana dobândeşte o potenţialitate a comunicării deschisă tuturor. Limbajul icoanei, prin eclezialitate, chiar dacă ea păstrează un limbaj convenţional, în experienţa credinciosului reuşeşte să comunice un conţinut cu totul personal. Pentru acesta iconograful trebuie să meargă pe un drum al ascezei, de „post al simţurilor“ şi de renunţare la tot ce ar fi, în forme, o creaţie a sa, o viziune a lui, individuală. Necesitatea unui „post al ochilor“ în crearea icoanelor Iconograful ar putea cădea în ispita de a se îmbăta de bogăţia formelor frumoase pe care i le oferă simbolul concret. El îşi dă seama, aşadar, de necesitatea unui „post al ochilor“, graţie căruia devine capabil să respingă formele inutile. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, postul ascetic constă în a mânca după nevoie: nimic mai mult şi nimic mai puţin. În rai, Adam postea în privinţa oricărei creaturi. Îşi aţintea privirea asupra lucrurilor vizibile numai pentru a-şi hrăni sufletul cu cunoaşterea şi cu iubirea lui Dumnezeu. Este ceea ce încearcă să facă iconograful cu formele naturii vizibile. De aceea, în icoană, unul sau doi arbori sunt suficienţi pentru a indica o pădure; mai nimicul a unul sau doi păstori (în comparaţie cu machetele baroce ale naşterii lui Iisus din Occident) este de ajuns pentru a reprezenta închinarea în faţa lui Hristos din icoana Naşterii; marea durere a Maicii Domnului la poalele Crucii este exprimată cu ajutorul unui mic gest discret, iar mângâierea pe care Iisus o îndreaptă spre ea este reprezentată de o simplă privire. După criteriile noastre „moderne“, supunerea iconografului faţă de prescripţiile canonice ar părea să limiteze orice creativitate personală. Dar acest „ascetism artistic“ este ceea ce S. L. Frank, un gânditor rus din secolul al XX-lea, stabileşte drept condiţie a oricărei arte adevărate. Acţiunea creatoare a omului este o participare la fapta creatoare divină şi deci şi o imitare a acesteia. Dumnezeu nu creează doar pentru a crea, ci pentru a sfinţi, pentru a face divin ceea ce a creat. Ca urmare, şi iconograful pictează doar acele forme care pot exprima plenitudinea Sfântului Duh. Dar, în acelaşi timp, el este profund conştient că, mânat de iubirea pentru Cuvânt şi Biserică - cea care, în Liturghie, face să vibreze sufletul său -, pictând cu cea mai mare dragoste posibilă, îşi pune o amprentă cu totul proprie. Şi întrucât iubirea este de neînlocuit, icoana poartă o amprentă profund personală. Cu cât iubirea este mai puternică, cu atât este mai personală şi mai universală. Chiar acesta este şi rolul luminii în icoană. Pictura de icoane vede în lumină nu numai o realitate exterioară obiectelor, ci identitatea esenţială şi lăuntrică a substanţei lor. Pentru pictura de icoane, lumina susţine şi creează lucrurile, este principiul lor creator, care se învederează în ele, dar care nu se mărgineşte la ele. „Tot ce se învederează este lumină“ (Efeseni 5, 13). Revenind la iconograf, această trăsătură personală nu trebuie înţeleasă în sens formal, ci trebuie căutată în dimensiunea agapică, într-o relaţie de iubire care-l leagă de crearea icoanei. (Texte selectate din Tomás Spidlík, Marko Ivan Rupnik, Credinţă şi icoană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002)