„Prin tine, frumuseţea Învierii a înflorit şi lumina sa a strălucit“
Încă din cele mai vechi timpuri, preacinstirea Maicii Domnului a fost parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor, primind cu bucurie binecuvântările ei în casele lor; îi erau credincioşi prin devotamentul faţă de ea şi prin comemorarea, în imnuri şi rugăciuni, a evenimentelor din viaţa ei, a Adormirii şi mutării sale cu trupul la cer.
Evlavia deosebită a românilor faţă de Născătoarea de Dumnezeu face din praznicul Adormirii ei una din cele mai populare sărbători creştin-ortodoxe din ţara noastră, fiind aşteptată, după unele tradiţii, cu aproape aceeaşi bucurie ca Paştele. Mărturii ale acestei deosebite cinstiri stau atât postul de două săptămâni, care precede sărbătoarea şi care este ţinut cu conştiinciozitate de credincioşi, nenumăratele biserici şi mănăstiri care poartă acest hram şi pelerinajele organizate la unele dintre ele, cât şi slujbele frumos împodobite cu pricesne şi cântări alese, cum ar fi Prohodul Maicii Domnului.
Dacă sărbătoarea cea mai mare a Domnului nostru Iisus Hristos este Paştele, sărbătoarea Morţii şi Învierii Sale răscumpărătoare, atunci cea mai mare sărbătoare închinată Maicii Sale este de asemenea asociată cu moartea şi mutarea sa (metastasis) cu trupul la cer. Adormirea (Koimisis) Maicii Domnului este ultimul mare praznic din anul bisericesc, rânduit simetric cu sărbătoarea Naşterii sale (8 septembrie) şi ultimul act din ciclul Întrupării.
Această sărbătoare este într-un fel o revenire la realitatea Întrupării şi consecinţelor sale, în mod particular, adevărul afirmat de mulţi Sfinţi Părinţi că "Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să poată deveni dumnezeu", şi de asemenea, crezând în mutarea la cer a Maicii Domnului, o revenire la Învierea şi Înălţarea Mântuitorului Hristos. "Adormirea Maicii Domnului reafirmă destinul pe care Hristos l-a pregătit mai înainte pentru noi şi permite mormântului să fie văzut ca o poartă spre Rai. Adormirea ei este izvor de speranţă şi încredere pentru cei ce sărbătoresc acest praznic", scrie John Baggley, în "Festival Icons for the Christian Year". Acest aspect îl subliniază şi Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Născătoarea de Dumnezeu: "Prin tine, frumuseţea Învierii a înflorit şi lumina sa a strălucit; prin tine, fiecare suflet credincios se mântuieşte".
Adormirea Maicii Domnului în Sfânta Tradiţie
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului îşi are originea în Sfânta Tradiţie a Bisericii. Circumstanţele Adormirii Maicii Domnului sunt cunoscute şi păstrate de Biserica Ortodoxă încă din timpurile apostolice, mărturie stând scrierile apocrife, opinia unanimă a Sfinţilor Părinţi şi credinţa constantă a poporului lui Dumnezeu.
Între cei care au vorbit despre Adormirea Maicii Domnului în primele secole creştine au fost Sfântul ieromartir Dionisie Areopagitul (sec. I), Meliton de Sardes (sec. II), Sfântul Epifanie al Ciprului (sec. IV) şi Sfântul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (sec. V), a cărui mărturisire, adresată împărătesei bizantine Pulcheria, este edificatoare: "Deşi în Sfânta Scriptură nu sunt date cu privire la împrejurările morţii Maicii Domnului, noi le cunoaştem din vechea şi credibila Tradiţie a Bisericii… ştim că, la trei zile după adormire, trupul Sfintei Fecioare a fost ridicat la cer, în mormântul din Grădina Ghetsimani găsindu-se doar acoperământul ei". Mai târziu, în secolul al XIV-lea, toate aceste informaţii vor fi adunate şi detaliate în lucrarea Historia Ecclesiastica (Istoria Bisericii) a lui Nicephorus Callistus (†1335).
O admirabilă colecţie de texte cu privire la această tradiţie este şi lucrarea "Omilii Patristice despre Adormirea Mariei" a renumitului profesor patrolog contemporan Brian E. Daily. Aceste texte, atribuite unor Sfinţi Părinţi, cum ar fi: Ioan al Tesalonicului, Modest al Ierusalimului, Andrei al Cretei, Germanos al Constantinopolului, Ioan Damaschinul, Teodor Studitul, la care se pot adăuga şi cele ale părinţilor bizantini de mai târziu - Isidor al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama, Nicolae Cabasila -, fac referire la tradiţia Adormirii Maicii Domnului, obsevându-se unele mici diferenţe între ele doar la nivelul detaliilor (vezi Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Maryâs Dormition and Assumption, Oxford Early Christian Studies, 2002). Toţi aceşti Sfinţi Părinţi sunt de acord în unanimitate ca mormântul Maicii Domnului din Grădina Ghetsimani, unde Fecioara Maria a fost înmormântată de Sfinţii Apostoli, a fost găsit gol la trei zile după îngropare.
Mijlocitoare către Dumnezeu
Aceste evidenţe patristice confirmă convingerea generală a întregii Biserici Ortodoxe că Maica Domnului a avut parte de o moarte naturală şi apoi a fost luată la Cer de Fiul ei, fiind acum Mijlocitoarea tuturor către Dumnezeu. Această convingere a fost împărtăşită în timp de ierarhi şi credincioşi, predicată de teologi şi afirmată public la sfintele slujbe.
Imnografia sărbătorii scoate în evidenţă rolul important al Maicii Domnului de mijlocitoare în istoria mântuirii. Troparul praznicului arată că în adormirea sa Maica Domnului nu a abandonat lumea: "Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare...". De asemenea, în condacul sărbătorii vedem că mijlocirea sa pentru întreaga umanitate n-a fost oprită de moarte, moartea n-a avut putere asupra ei: "Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită şi întru folosinţe de nădejde neschimbată, mormântul şi moartea nu au ţinut-o. Căci, ca pe Maica Vieţii, la viaţă a mutat-o. Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea fecioresc".
Deoarece Maica Domnului este una dintre cele două persoane care au participat în taina Întrupării, mijlocirea ei către Dumnezeu este imperativă în planul mântuirii umanităţii. Fiind mai cinstită decât sfinţii şi îngerii, şi mijlocirea ei este mai mare decât a acestora; nicăieri însă nu găsim cereri adresate îngerilor sau sfinţilor să mijlocească pentru oameni înaintea Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce certifică faptul că Biserica Ortodoxă o preacinsteşte pe Maica Domnului, şi nu o consideră comântuitoare, după cum o numesc romano-catolicii. De altfel, Biserica Romano-Catolică preferă să folosească pentru sărbătoarea de astăzi termenul de Înălţare (Assumptio), acelaşi ca pentru Înălţarea Domnului, ceea ce omite faptul că Maica Domnului a murit ca toţi oamenii.
Biserica noastră mărturiseşte că Maica Domnului a murit cu adevărat, ea însăşi având nevoie să fie mântuită de Hristos, ca orice om, şi apoi a fost mutată la cer de Fiul ei, ca Maică a Vieţii, luând deja parte la fericirea cea veşnică din Împărăţia cerurilor, care este pregătită şi promisă tuturor celor care "ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păstrează" (Luca 11, 27-28).
Martoră a triumfului Domnului asupra morţii şi a zidirii Bisericii
Maica Domnului, fiind martoră triumfului Domnului asupra morţii şi a zidirii Bisericii, şi-a închis ochii şi, plecând din această viaţă, a fost mutată alături de Fiul său în ceruri. Nu avem date istorice care să ne indice cât timp Maica Domnului a rămas pe pământ după Înălţarea Mântuitorului Hristos la cer, nici când, unde sau cum aceasta a murit, întrucât Evangheliile şi celelalte scrieri ale Noului Testament nu ne vorbesc nimic în acest sens. Din Evanghelii ştim doar că Iisus, răstignit fiind pe Cruce, şi-a încredinţat mama ucenicului Său iubit Ioan, "şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine" (Ioan 19, 25-27). O ultimă informaţie ne este prezentată în Faptele Apostolilor: "Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui" (Fapte 1, 14). Dincolo de acest text nu avem nici o altă informaţie despre Maica Domnului.