Printre sinistraţi şi lacrimi

Suntem impresionaţi când vedem la televizor suferinţa oamenilor afectaţi de inundaţiile recente din judeţul Galaţi. Dar sentimentul este cu totul diferit şi mai acut atunci când îl trăieşti pe viu. Sunt oameni de vârsta părinţilor şi bunicilor noştri care plâng ca nişte copii fiindcă au rămas fără munca de o viaţă, care nu au nici unde să mai doarmă, iar în curând vine iarna. Când îi vezi locuind în containere de metal, înţelegi adevăratul sens al cuvântului dramă.

 

În momentul în care am ajuns în localitatea Cudalbi, judeţul Galaţi, mirosul greu de nămol plutea peste toată valea. Din loc în loc, mormane de mobilă distrusă de ape şi grămezi de nămol scos din case şi curţi. Mulţi nu şi-au putut domoli lacrimile amintind de „munca lor de o viaţă“ pierdută. Ceea ce a rămas după ce apele s-au retras nu mai poate fi socotit „gospodărie“. Pereţii caselor şi anexelor sunt deplasaţi de ape şi prin aproape toate casele se văd spărturi făcute de viitură.

 

Pe una dintre uliţe am întâlnit un bătrân care umplea încă o căruţă de porumb pentru a-l arunca. Nu mai poate fi folosit nici pentru animale pentru că le-ar îmbolnăvi. Din cauza apei a mucegăit, aşa că singura soluţie rămasă este să elibereze hambarul, plin oricum de nămol şi alte gunoaie aduse de ape.

 

„Când a început să vină apa, am crezut că ne îneacă pe toţi, nu am crezut că mai scăpăm. Vedeam cum creşte nivelul apei şi am zis că nu mai rămâne nimic din sat. Am zis că e Apocalipsa. După ce s-au retras apele, mi-am văzut toată munca mea distrusă. Din toată agoniseala nu ne-a mai rămas nimic. Am avut două stoguri mari cu lucernă pentru animale pe care le-am aruncat pentru că erau pline de nămol. Am avut două remorci de porumb cules cu puţin timp înainte şi nu mai pot face nimic din el. Nu ştiu cum de mi-a dat Dumnezeu puterea de am mers prin ape şi am tăiat lanţurile la animalele din grajd să nu se înece, altfel le-aş fi găsit moarte. Oricum, ce a rămas acum nu mai poate fi numit grajd“, povesteşte Toader Andronache.

 

Dar situaţia acestui bărbat ajuns la vârsta când ar trebui doar să se bucure liniştit de nepoţi nu este singulară. Toţi oamenii care au avut neşansa de a-şi aşeza gospodăriile pe valea acestui pârâu ce brăzdează satul au împărtăşit aceeaşi soartă. 

 

Ceea ce impresionează este resemnarea cu care privesc nenorocirea ce s-a abătut asupra lor. Dincolo de supărarea şi de durerea copleşitoare, vezi o oarecare împăcare faţă de „palma dată de Dumnezeu pentru păcatele lor“. Sunt supăraţi că şi-au pierdut unii dintre ei agoniseala de o viaţă, însă privesc spre viitor cu speranţă pentru că sunt oameni harnici.

 

În apropiere, doi bătrâni - familia Crihan - plâng ca nişte copii, mulţumind pentru darurile primite de la preoţii din Tecuci. Strângeau pâinile primite la piept, mulţumind pentru ele, însă necazul lor este departe de a fi alinat. 

 

„Ce mai putem face noi acum, la bătrâneţe? La casa pe care o avem am muncit o viaţă întreagă. Acum ce mai putem face? Speranţa noastră este să ne ajute careva să ne facem două camere, pentru că acuşi vine iarna. Nu ne dorim mai mult. Pentru că au venit cu expertiza şi ne-au spus că asta trebuie dărâmată. Nu mai putem locui în ea“, ne povesteşte bătrâna.

 

Mai în josul râului, o altă localitate a fost puternic afectată de ape. Costache Negri. Aici, parcă situaţia este şi mai gravă. Mai multe case, şi mai grav afectate de ape. Pentru multe dintre ele, singura soluţie este dărâmarea, altfel, oamenii riscă să fie striviţi de greutatea pereţilor ce stau să cadă.

 

La una dintre porţi, o bătrână stătea pe un scaun rupt peste care a aşezat un placaj. Frământa o fotografie pe jumătate distrusă de ape, despre care urma să aflu că este a băiatului ei din Galaţi.

 

„Dacă nu era el, noi am fi fost morţi. Pentru că a venit de la Galaţi atunci noaptea, s-a legat cu funii împreună cu alţi oameni şi au venit aşa, prin apă până aproape la gât şi ne-au scos din casă, altfel am fi murit aici înecaţi“, ne povesteşte bătrâna. Şi abia atunci am înţeles şi de ce poartă poza fiului ei cu ea.

 

Mă pofteşte în ceea ce odinioară era casa ei, apoi îmi arată şi casa vecinului, o gospodărie cândva frumoasă, care mai are un pic şi se dărâmă. Îmi spune că pe vecin l-a luat fiica lui şi l-a dus la azil. Pentru că aici nu mai avea cum să stea, iar la fiică nu avea unde să îl găzduiască.

 

Noaptea în care s-au deschis parcă stăvilarele cerului a fost de un tragism ieşit din comun. Pentru că era aproape de miezul nopţii, aproape toţi erau în pat pregătindu-se de somn sau chiar dormind. Nimeni nu s-a gândit că peste puţin timp avea să vină puhoiul să le cureţe totul din bătătură. 

 

„Stăteam în pat, când, deodată, ne-am trezit cu lucrurile că pluteau prin casă în apă. 

 

Ne-am speriat că nu ştiam de unde e apa aceea. Când ne-am uitat, toată casa era plină de apă. Am ieşit să ne uităm în curte şi parcă era Dunărea. Atâta apă era... Am fugit înapoi în casă, am luat medicamentele de pe masă şi ne-am retras într-o cameră dinspre drum, timp în care apa creştea întruna. Ne-am urcat pe geam şi am ţipat de acolo să vină cineva să ne salveze, încât mi s-a încleştat gura. M-a stropit soţul cu apă din aceea murdară şi mi-am mai revenit. Am zis că e sfârşitul lumii, aşa spaimă am tras. Norocul a fost că a venit băiatul de la Galaţi şi ne-a scos din ape“, a continuat bătrâna povestea din acea noapte tragică.

 

De altfel, medicamentele sunt singurele care au fost salvate, însă nici acestea nu mai sunt suficiente. În rest, acte, bani şi documente au fost luate de puhoi.

 

Peste drum de ea, un bătrân împinge nămolul din faţa casei. Pare resemnat şi nici nu mai are chef să povestească în ce fel a scăpat de necaz. Aveam să aflu de la aceeaşi femeie că bătrânul este un unchi al ei, singur, care nu a mai rămas decât cu casa şi care nu mai poate să povestească despre asta. În rest, totul a fost măturat de furia apelor.

 

Mai la vale de ei sunt alte case, gospodării cândva înfloritoare, ce stau acum ca nişte castele de cărţi de joc ce au nevoie doar de o suflare pentru a se face una cu pământul.

 

O casă recent modificată şi renovată este acum o ruină. Aflăm de la o bătrână că fiul ei a investit în acea casă şi ultimul leuţ. A extins-o, a refăcut acoperişul şi a pus geamuri de termopan. Însă acum trebuie dărâmat tot şi refăcut, pentru că nu se mai poate locui aici. Totul este foarte şubred şi stă să se dărâme. 

 

În timp ce bătrâna povestea şi arăta pagubele făcute de apă, o vecină intervine şi îi mulţumeşte că datorită ei trăiesc mai multe familii din acea zonă. În puterea nopţii, când a văzut că apele acoperă totul, a ieşit şi a strigat cât a putut pentru a-i trezi pe toţi să iasă şi să fugă din faţa puhoaielor.

 

Alături de ei locuieşte familia Iamandi. În acea noapte nu era decât soţia acasă. Soţul era schimbul trei la Turnătoria de oţel de la Galaţi.

 

Ne pofteşte în curte şi ne arată ce a mai rămas din casa lor. Aici, toate camerele sunt afectate de ape. Pereţii sunt umflaţi de ape, lucrurile sunt pline de mâl şi toate electrocasnicele distruse. „Soţia era singură acasă şi s-a zbătut cât a putut pentru a salva din lucruri. A reuşit, însă, să salveze doar vaca din grajd. Aşa, prin apă a mers şi a dezlegat-o şi a scos-o în stradă. Viţeii, din păcate, nu au mai putut fi salvaţi. I-am găsit după ce s-au retras apele morţi, înecaţi la ieslea din grajd. Mai jos, aveam căruţa cu struguri, porumbul cules, păsări şi alte animale. Nu ne-a mai rămas absolut nimic“, povesteşte Ionel Iamandi cu vocea sugrumată de lacrimi. 

 

Soţia lui, bolnavă, curăţă cu o greblă gunoaiele aduse de ape. 

 

„Noaptea, atunci, am luat copiii şi i-am scos în stradă, apoi m-am întors să văd ce mai pot salva. Tare s-au mai speriat copiii, că s-au pierdut unul de altul şi am crezut că s-au înecat. Ferească Dumnezeu să mai treacă cineva prin ce am trecut noi!“, ne spune şi soţia lui.

 

Prin curtea lor, o bătrână căra pe rând bocceluţe cu haine pline de mâl sau prosoape să le arunce la excavatorul ce încărca camioanele cu nămol şi resturi de case. Erau hainele ei de înmormântare, ne mărturiseşte, însă acum nu se mai gândeşte la nimic, e bucuroasă că a scăpat cu viaţă.

 

Este dureros să vezi oameni care îţi pot fi părinţi sau bunici plângând ca nişte copii şi este şi mai dureros că nu ştii cum să-i consolezi. Simţi că vorbele îţi sunt goale, chiar dacă le spui din suflet şi chiar dacă suferi şi tu alături de ei. Te gândeşti că singurul lucru pe care îl poţi face este să dai, poate, o mână de ajutor. Aşa cum au făcut zilele acestea numeroşi preoţi din Arhiepiscopia Dunării de Jos, care au mers la faţa locului împreună cu voluntari şi au ajutat şi continuă să-i ajute pe bătrâni să cureţe casele. 

 

Sinistraţii primesc orice fel de ajutor material, sunt bune şi hainele, şi alimentele, însă nevoia cea mai mare este de bani, de materiale de construcţii şi nutreţ pentru vite. Pentru că aproape nici una dintre casele care au rămas nu mai poate fi locuită. Totul trebuie dărâmat şi reconstruit, dar de data aceasta din materiale durabile. 

 

Avem posibilitatea să ne arătăm compasiunea şi solidaritatea faţă de aceşti oameni necăjiţi, să îi ajutăm pe semenii noştri aflaţi în nevoie. În astfel de situaţii putem să arătăm că suntem cu adevărat creştini şi ne iubim semenii.