Programarea tuturor lucrurilor, desfiinţare a omului

Nu trebuie să fii un adept al spontaneităţii pentru a-ţi da seama de efectele nocive ale programării fiecărui lucru în viaţă. Admit că existenţa unui program cu ţinte precise te ajută să îţi atingi obiectivele mai uşor şi să analizezi corect situaţiile cu care trebuie să te confrunţi zilnic. Nu sunt convins, însă, că nu poţi atinge o extremă nocivă în această direcţie: calcularea excesivă a fiecărui lucru.

Acum două secole, oamenii aveau nevoie de o după-amiază pentru a compune o scrisoare de dimensiuni medii. Astăzi, un e-mail de aceeaşi lungime te ţine doar o jumătate de oră în faţa computerului. Dezvoltarea tehnologică a dus la o creştere a vitezei vieţii, iar timpul a început să se comprime dureros de rapid. Cunoaştem mai multe lucruri decât predecesorii noştri şi ne dovedim mai pricepuţi în numeroase domenii faţă de ei, dar acest progres are şi multe părţi negative. Una dintre acestea este programarea excesivă. Dumnezeu nu poate fi încadrat într-un sistem Dacă ritmul vieţii va continua să crească în mod constant, vor reuşi să ţină pasul cu această competiţie inegală doar cei care vor avea cele mai bune programe de viaţă. Totul se va reduce la calculul cerebral, rece, de analizare a posibilităţilor de reuşită sau de eşec, a câştigurilor şi a pierderilor. În prezent se creează tot mai multe posibilităţi de determinare a carierei viitoare, de clonare a pisicii care ţi-a murit vara trecută sau de stabilire a sexului şi a înfăţişării copilului pe care ţi-l vei dori peste cinci ani. Mulţi oameni sunt încântaţi. În sfârşit avem posibilitatea de a ne determina singuri viitorul, de a stabili propriul program de viaţă, de a ne atinge scopurile doar prin simpla rostire a dorinţei în faţa unor persoane pregătite să ni le împlinească. Sunt două lucruri care încă ne mai distrug visul, dar care pe viitor sperăm să fie rezolvate: Dumnezeu şi spontaneitatea. În momentul în care îţi calculezi şi determini viaţa absolut singur, despotic am spune, Dumnezeu devine un subiect periculos şi delicat. Dumnezeu nu poate fi încadrat într-un sistem, nu Se pliază pe reguli de gândire şi nu acţionează după logica omenească, într-un mod uniform şi uşor de anticipat. Omul modern decide că este mai uşor să Îl înlocuiască decât să-I găsească un loc în propriul univers. Ar necesita oricum un efort prea mare să stabileşti rolul lui Dumnezeu într-o viaţă pe care ţi-o decizi singur. Prin urmare, renunţi la El în favoarea libertăţii absolute: raţiune, raţiune, raţiune... Odată rezolvată această problemă importantă, este momentul să te ocupi de spontaneitate. Emoţiile te încurcă, veselia sau tristeţea sunt apăsătoare şi te fac să te simţi slab. Este mai bine să renunţi la ele, oricum nu ai nimic de câştigat din exprimarea propriilor păreri şi sentimente într-un mod clar şi uşor de citit de ceilalţi oameni. Ceilalţi profită, sunt răi, pot să te distrugă. Planificare şi raţiune, două arme care nu te părăsesc. Devii aşa cum spunea un scriitor francez: o insectă cu solzi de metal. Omul a murit deja în tine. Programarea vieţii în detaliu ucide Dacă dorim într-adevăr să putem acţiona după un plan stabilit, este bine să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu. Riscul de a eşua nu este cel mai mare atunci când devii o persoană planificată şi organizată. Cel mai mare risc este să ajungi mult prea cerebral pentru a mai simţi ceva şi mult prea calculat pentru a mai putea renunţa la ceva. Dumnezeu şi ceilalţi oameni îţi sunt acum adversari, iar sistemul competiţional pe care îl creezi singur, te va distruge. Bineînţeles că nu vei putea deveni o persoană care să conducă lumea dacă îţi mai permiţi încă să zâmbeşti, dar este mai bine să renunţi la cel mai glorios viitor decât să ucizi omul din tine. El are nevoie de spontaneitate, are nevoie de rugăciune, de dragoste, nu doar de planuri. Programarea vieţii în detaliu ucide, doar planurile largi duc la o aplicabilitate conformă cu dragostea lui Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu nu este niciodată mai larg decât dragostea pe care un om o poate primi, dar nici mai îngust decât cea pe care o poate dărui mai departe. Cam aşa ar trebui să fie şi al nostru.