Provocările chemării divine la tinerețe, în cheie biblică
Este evident că, astăzi, relectura Cărții Iona în cheie personală ar trezi sau ar alimenta în mulți dintre tineri sentimentul rebel. Privit prin lentilele modernității ceea ce caracterizează un adolescent, profetul Iona pare un nesupus, indisciplinat, neastâmpărat, ba chiar un obraznic. El nu este o persoană comodă, nici chiar pentru Dumnezeu, Căruia nu de puține ori I se împotrivește! De altfel, nici Amos nu înțelege cum precaritatea preocupărilor sale teologice, complementată de statutul său social de cioban și culegător de sicomore, ar putea fi tocmai baza unui început profetic! În viziunea chemării sale, Isaia se scuză lui Dumnezeu că are buze necurate, mărturie a neputinței mărturisirii profetice doar prin propria putere! Nici tânărul Ieremia nu se consideră suficient de autoritar ca să vestească bătrânilor rabini și preoți distrugerea Ierusalimului și a Templului! Daniel și cei trei prieteni tineri ai săi au fost provocați, în străinătate, să se spurce cu bucatele și vinul regelui! Iar dincolo de multele alte exemple, reperul profetic, Moise, invocă dificultatea exprimării convingătoare, a propriei elocvențe și a priceperii retorice! Ceea ce tineri profeți din vechime au descoperit, ceea ce și tinerii noștri vor afla, este că Dumnezeu are un plan cu ei! Dumnezeu îi cheamă la o slujire specială, greu de înțeles la început, dar vrednică de laudă, dacă este împlinită, mai târziu!
Dumnezeu cheamă personal omul la dialog
Păcatul introduce spațialitatea între noi și Creatorul, încât chemarea pe care Dumnezeu o adresează omului căzut este percepută de acesta ca venind din exterior, de la distanță: „Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: «Adame, unde ești?»” (Facerea 3, 9). Prin păcat, omul nu se mai simte în proximitatea iubirii divine, ci într-un spațiu al incertitudinilor și tenebrelor, al confuziei și rătăcirii, într-un loc în care valorile autentice lipsesc și nu îi mai pot ghida acțiunile. El nu mai este în spațiul proniat de aici, ci este dincolo, într-un exterior care nu mai este delimitat și îngrădit, ci, aparent, nemărginit, care provoacă insecuritate și teamă. Întrebarea pe care Dumnezeu o adresează omului: „Adame, unde ești?”, nu este doar despre situarea noastră față de reperele fizice, schimbătoare și contingente, ci față de reperele spirituale, primordiale și imuabile, față de Dumnezeu. Relevant este că, dinăuntrul sau din afara noastră, Dumnezeu este Cel care ne vorbește personal, încât chemarea pleacă de la Cineva Viu și întâlnește omul, stabilind relația și comuniunea.
Răspunsul unor tineri profeți biblici
Avem deseori tendința de a judeca realitatea și valoarea chemării în raport cu vârsta. Astfel, poți nesocoti vocația cuiva din cauza imaturității sale fizice sau intelectuale sau tu însuți îți poți desconsidera vocația din lipsa asumării unei responsabilități și din dorința de a nu părăsi propria zonă de confort.
Pentru prima situație, avem cazul pruncului Samuel, care aude în liniștea nopții glasul lui Dumnezeu. Narațiunea biblică arată explicit că nici Samuel și nici arhiereul Eli nu cred inițial în realitatea chemării și nici în originea ei specială. Răspunsurile arhiereului către prunc arată, în acele timpuri de criză, în care „fiecare făcea ce i se părea că este cu dreptate” (Judecători 21, 25), că este nevoie ca omul să părăsească spațiul orizontal păcălitor al odihnei somnului („Nu te-am chemat. Du-te și te culcă!”, I Regi 3, 5) și să caute comunicarea pe verticală, dinamică, antrenantă și angajatoare, în smerenie și supunere, cu Dumnezeu („Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă!”, I Regi 3, 9). Căci chemarea lui Dumnezeu este însoțită de puterea și autoritatea ce decurg din manifestarea Sfințeniei Sale. Încât: „Dacă leul mugește, cine nu se va înfricoșa?
Și dacă Domnul grăiește, cine nu va proroci?” (Amos 3, 8) și, iarăși, „Iată, am să fac în Israel un lucru, încât cine va auzi de el, aceluia îi vor țiui amândouă urechile” (I Regi 3, 11).
Despre fuga de responsabilitate ne vorbește prin exemplul personal transpus în narațiune biblică profetul Iona. Chemat fiind de Dumnezeu să propovăduiască în țara de la Răsărit, ba chiar în centrul de putere al marelui imperiu asirian, cetatea Ninive, profetul o ia, sfidător și rebel, în direcția opusă chemării, spre Apus, spre Tarsis. Dar chiar și după experiența aruncării din corabia ce mergea în sensul greșit, pe timp de furtună coborâtă năvalnic din cer, Iona, cel înghițit și scuipat după trei zile de animalul marin pe uscat, ajunge la destinația chemării sale să predice ca un mare teolog pe adevăratul Dumnezeu, dar se încăpățânează să creadă în pocăința reală a ninivitenilor și în milostivirea divină determinată de aceasta.
Iona trebuie să fi fost și mai înainte de această chemare profet al Regatului de Nord, iar așezarea în scris a cuvintelor sfinte și a faptelor minunate a fost făcută, categoric, la vârsta omului probat de focul revelației. Dar, desigur, profetul nu are un obiectiv de a vorbi despre sine, ci doar de a evidenția lucrarea lui Dumnezeu prin omul ales. Chiar și așa, textul îi trădează vârsta, căci tocmai acest caracter rebel trebuie să fie al unui tânăr. Iona este descris ca un insurgent, „cuprins de mare supărare și aprins de mânie” (4, 1), disputând cu Dumnezeu, ca de la egal la egal, problematica dreptății: „Și a grăit Domnul către Iona: «Ai tu dreptate să te mânii pentru vrej?» Și el a răspuns: «Da, am dreptate...!»” (4, 9). Şi totuși, nu glasul Atotputernicului Dumnezeu din cer a schimbat voința idolatră a ninivitenilor, ci curajul propovăduirii profetului plin de Duhul, aspect reflectat impecabil în iconografie: regele asirian își depune coroana în fața autorității divine, prezentă iconic prin chipul profetului Iona.
Iona este chipul teologului trimis la propovăduire într-o lume străină, idolatră, afectată de păcat, îmbătrânită spiritual (adică uzată și fără vigoare) și de neînțeles. Ninive este lumea respingătoare: în primul rând pentru că le ești străin, apoi pentru că ești tânăr, apoi pentru că le vorbești despre un Dumnezeu străin lor - în contrast cu multele idolatrizări ale vieții lor -, că nu vrei să te adaptezi contextului sau majorității, că ești, oricum, anacronic și retrograd. Și totuși, în această confruntare a contrariilor, Iona răzbește. Pentru că el nu este doar un speaker, un om al discursurilor complicate care să înduplece rațiunile filosofice. El doar anunță ferm, concis și clar cuvântul divin: „Patruzeci de zile mai sunt, și Ninive va fi distrusă!” (3, 4). Formarea sa teologică s-a încheiat în „pântecele chitului” (sic!), în experiența propriei morți ce nu se epuizează în adâncul mării, ci se transformă într-o nouă viață. Este semnul învierii sale, este mărturia Învierii Celui ce schimbă viața omului prin simpla întâlnire cu El, Hristos Domnul!
Mântuitorul Hristos arată în dialogul Său cu tânărul bogat că există mai multe niveluri de înțelegere duhovnicească a chemării pe care Dumnezeu o face, într-un fel sau altul, fiecăruia dintre noi. El ne provoacă să ieșim din propria zonă de confort sau din șabloanele altora, să ne depășim pe noi înșine și să ne depășim învățătorii, să ieșim din autosuficiență, din „legea veche”, spre o lege nouă care este chiar înaintea noastră - Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, Viu. Hristos ne invită și ne învață să consumăm o altfel de mâncare: nu cea de lapte, a pruncilor, despre care vorbește explicit Apostolul Pavel, ci aceea de carne, a omului matur și duhovnicesc, a celui care discerne în experiența cotidiană un act de cuminecare cu Hristos, o cină euharistică la care este chemat neîncetat. În acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă că omul „crește în fiecare zi în vârsta duhovnicească, desființând cele ale cugetului pruncesc și înaintând spre desăvârșirea bărbătească. De aceea, pe măsura vârstei i se schimbă și puterile, și lucrările firești”.
„Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii (copii, tineri, n.n.) ai lui Dumnezeu, și suntem! Pentru aceea lumea nu ne cunoaște, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El” (I Ioan. 3, 1).