Pustnicul sfânt și ursul
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 402-403
„La începutul secolului al XIX-lea se nevoia în Schitul Peștera Ialomicioarei un călugăr smerit și foarte iubitor de Dumnezeu (numele lui s-a uitat odată cu pierderea arhivei schitului). După câțiva ani, dorind să se roage în pustie, a plecat din schit și și-a găsit sălaș o peșteră nebăgată în seamă, în desișul codrilor, numită până astăzi Peștera Mică. Pustnicul nu știa că acolo își avea adăpost un urs. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, s-au împrietenit unul cu altul, încât noaptea locuiau împreună în aceeași peșteră, iar ziua ursul pleca în pădure, iar sihastrul se ruga lui Dumnezeu. Acolo s-a nevoit mulți ani pustnicul în post, în rugăciune și în alte neștiute osteneli. În tradiția locului se spune că pustnicul nu primea nici un fel de mâncare de la nimeni, ci singur și-o agonisea din pădure. Numai ursul, ca ucenic credincios, îi aducea vara în peșteră rugi de zmeură și mure. Se mai spune din bătrâni că, odată, doi vânători au pândit ursul în zmeuriș ca să-l împuște. Apoi s-au luat după el până s-a ascuns în peșteră. Și cum pândeau ei în apropiere, a ieșit pustnicul afară și le-a zis:
– Ce căutați, fraților, în pustiul acesta?
– Să ne iertați, părinte, suntem vânători. Urmărim un urs. Parcă s-a ascuns aici în peșteră.
– Dar v-a făcut vreun rău? Lăsați ursul în pace! Veți găsi în pădure alte animale!
– Iartă-ne, părinte - au zis vânătorii - și te roagă pentru noi!
– Dumnezeu să vă binecuvânteze, fraților. Mergeți în pace!
– Părinte, avem ceva de mâncare la noi, am vrea s-o lăsăm sfinției tale. Vrei s-o primești?
– Lăsați-o acolo pe piatră.
La urmă iarăși l-au întrebat pe pustnic:
– Părinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei să-ți aducem ceva de mâncare?
– Cum vă este voia, fraților.
După câteva săptămâni au urcat din nou vânătorii pe Valea Ialomicioarei să ducă de mâncare cuviosului. Când au ajuns la gura peșterii, au văzut un lucru înfricoșat. Pustnicul împreună cu ursul erau plecați din peșteră, iar alături, pe piatră, mâncarea lăsată mai înainte de ei era neatinsă. Din ziua aceea, nimeni nu știe unde s-a dus sihastrul, unde o fi răposat și care îi era numele. Singura binecuvântare rămasă de la el este un mic izvor de apă ce curge în fundul peșterii pentru mângâierea trecătorilor. Până astăzi credincioșii intră în Peștera Mică, se roagă și iau apă din Izvorul Pustnicului. Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul părinților noștri!”
(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)