Rănile colectivizării

Numai un sfert de veac, după marea împroprietărire de la 1921, s-au mai putut bucura țăranii de pământurile lor. La doar puțin timp după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, puterea comunistă, nou instaurată, avea să-și pună în aplicare, mai întâi insidios, apoi tot mai violent, diabolicul plan de „inginerie socială” - nașterea „omului nou”. Iar cea mai agresivă strategie a partidului-stat a fost rezervată lumii satelor. Activiștii comuniști au lucrat aici asemeni picăturii chinezești - zvonind, speriind, amenințând, terorizând, folosind forța fizică, recurgând la presiune psihică, deposedându-i pe oameni de pământurile, de uneltele și de animalele din gospodării. A rezultat o lume rurală profund destructurată, cu o mentalitate duplicitară, cu frica de autoritate îmbibată până în ultimul por. Așa s-a întâmplat și la Chișcăreni, în județul Botoșani. O poveste despre rănile colectivizării.

Prima poveste despre comuniști a auzit-o de la bunicul Dumitru Amarie, veteran în Marele Război. Tătuța, cum îi spunea Neculai Țurcanu, luptase pe frontul din Moldova și a înțeles, cu agerimea omului simplu, din comportamentul camarazilor ruși, pe atunci aliații nostri, ce înseamnă gândirea „roșie”. Dezertori, dedați la fapte rele, rușii încercaseră, în mai multe rânduri, să-i convingă pe soldații români să facă republică și să întoarcă armele împotriva Regelui Ferdinand, „ca-n Rusia”. Dar Dumitru Amarie, ca toți camarazii lui de arme, nu putea face asta. Regele și Averescu le promiseseră pământ. Și, la întoarcerea din război, au primit pământul făgăduit.

Apoi, comunismul avea să coboare din poveste și să prindă chip chiar sub ochii lui, acasă, la Chișcăreni, pe când era copil. Lumea satului, în care se născuse, obișnuită de veacuri cu mersul lent, cu rânduieli precise, cu ierarhii stabilite în funcție de cât de luminați la minte și de gospodari erau oamenii, a început a se schimba, sub asaltul neîntrerupt al agitatorilor și al propagandei partidului instalat la putere.

Până atunci, oamenii nu-și măsurau timpul în zile și ore; viața lor se desfășura în ritmul anotimpurilor. Odată cu noua „orânduire”, totul părea să se răstoarne. Vorbe noi, străine de duhul lumii lor, ajunseseră să le zgârie auzul: „cote”, „ștampilă”, „sabotaj”, „chiaburi”, „întovă­rășire”, „colectiv”. Timpul a început brusc a se depăna în ore și zile. Ore și zile până la încheierea colectivizării.
„Mari prifaciri măi, tu! Mari prifaciri!”, obișnuia să-i spună mereu nepotului Neculai Țurcanu, moș Dumitru Amarie. După exproprierea marilor moșii, în 1921, cumpărase, prin Obștea țără­nească înființată prin Legea cooperației, 16 hectare de pământ. Mai avea trei hectare, cu care fusese împroprietărit după război, de rege și de Averescu. Din asta își ținuse familia mare, cu zece copii. Și-acum, neputincios, se vedea pus în fața unui fapt pe care nu-l putea înțelege - să-și dea pământul cu mâna lui. În zadar s-a amărât, amenin­țându-i cu arătătorul ridicat: „Pământu' ista di la Averescu eu nu-l dau!”, pe cei veniți să-l lămurească să treacă la colectiv. Vremurile i-au fost potrivnice.

„Țăranul român a fost flămând de pământ. Pământul era pe primul loc în suflet, apoi familia. Când Iorga a mers în America, în perioada interbelică, la Chicago a întâlnit un grup de români. Și ce l-au întrebat ei: «Domn' profesor, la noi plouă?». Asta-l interesa pe țăran, că el știa că-i legat de pământ și de ploaia de sus. Așa era și bunicul. Până la urmă i-au luat și pământul de la Averescu, și caii, și căruța. A fost foarte supărat. Avea un plug și, ca să nu-l dea, l-a adus în podul casei noastre, unde a stat până în 1969. Plugul ăsta însemna ceva pentru el, însemna legătura lui cu pământul. După ce s-a sfârșit colectivizarea, ne spunea adesea: «Sî știți voi cî di aiștea nu mai scăpăm. Imperiu' roman o durat o mii di ani, Imperiu comunist ni omoarî șî nu sî mai terminî»”, povestește profesorul Neculai Țurcanu, colecționar pasionat, posesorul unei impresionante colecții de documente legate de procesul colectivizării din zona sa de baștină - împrejurimile orașului Săveni, din județul Botoșani.
La Chișcăreni (satul natal al lui Neculai Țurcanu) și la Petricani (satul bunicului Dumitru Amarie), colectivizarea s-a încheiat în 1962, când, prin asocierea celor două sate, a rezultat Gospodăria Agricolă Colectivă „Unirea”. Se împlinea, astfel, „profeția” lui moș Dumitru, care, văzând cum mișunau activiștii prin sat, forțând mâna oamenilor, spunea adeseori: „Cu omul sărac faci ce vrei”.

Lămuririle „din om în om”

Și în casa părinților, Pintilei și Saveta Țurcanu, activiștii partidului veneau „cu lămuritul”. Să-i convingă, adică, să se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă. Între anii 1959-1962, mai ales din perioada câșlegilor și până în primăvară, când oamenii erau mai mult pe lângă casă, câte patru-cinci „zeloși” intrau în gospodărie și nu mai plecau câteva ceasuri bune. Încercau să-i ademenească, vorbindu-le despre „beneficiile” muncii în comun. „Noi veneam de la școală (eram în gimnaziu) și nici nu puteam să mâncăm, îi era jenă mamei să scoată; poate aveam fasole. Mama îi tot mâna cu vorba: «Mai videm, când s-o înscrie toată lumea. Cî pământul vrem sî-l lăsăm copchiilor». Tata nu stătea în casă, se ducea la animale și apoi trecea peste drum, la mămuța. După ce plecau ei, venea și el acasă”, povestește profesorul Țurcanu.

Toate amânările au fost până într-o zi, când, constrânși de faptul că băiatul cel mare nu putea da admitere la facultate, au cedat. „«Nu mai avem nimic, ne-au luat totul. Ne-am înscris la colectiv. Pe Mihai nu-l primește la facultate», mi-a spus mama, când m-am întors de la școală”, rememorează Neculai Țurcanu.

Aceasta era una dintre modalitățile de constrângere pentru înscrierea în GAC-uri, folosită mai ales în familiile care doreau să-și dea copiii „la carte”. Erau însă și alte metode de intimidare - impunerea de impozite foarte mari, amenințarea cu confiscarea bunurilor, somații pentru achitarea cotelor pe produsele agricole, amenințarea salariaților că vor rămâne fără servicii.

„Țăranii nu au fost pasivi în fața intervenției masive a partidului-stat, care urmărea schimbarea profundă a lumii lor. Ei se arătau în general ostili față de colectivizare. Pentru a-i intimida pe activiștii locali prea zeloși în privința colectivizării, țăranii le distrugeau bunurile, inclusiv culturile agricole”, arată istoricul Dorin Dobrincu, în prefața volumului de documente Colectivizarea agriculturii din România: inginerie socială, violență politică, reacția țărănimii (1949-1950).

La Chișcăreni, spre exemplu, oamenii furioși spărgeau farurile tractoarelor, aruncau rotativele de la plug, se aruncau în fața tractoarelor când ajungeau cu aratul acolo unde fusese ogorul lor.

Pintilei Țurcanu, urmărit de Securitate 37 de ani

O altă durere care cu greu poate fi și azi reprimată, trăită în casa părintească, a fost pricinuită de teroarea și presiunea constantă la care comuniștii i-au supus tatăl, din 1952 până în 1989.

Pintilei Țurcanu fusese cân­tăreț de biserică. Tânăr fiind, s-a înscris, la sugestia preotului din sat, în Mișcarea Legionară. Evident, fără intenția de a face politică. Cum să facă politică într-un sat amărât, de la margine de țară? După instaurarea regimului comunist, toți cei care simpatizaseră cu legionarii sau care fuseseră înscriși în Mișcarea Legionară au fost anchetați sau arestați. „A venit Securitatea la poartă. Pe mama, care nu era acasă, a avertizat-o o soră: «Ține-i calea lui Pintilei, că au venit să-l aresteze». Mama s-a dus la un frate de-al lor mai mic, unde era tata, și l-a anunțat. Pe urmă, el a stat ascuns la Negreni, un sat vecin, două săptămâni, cât timp au durat arestările. Din când în când mai venea acasă, peste deal, prin păpușoaie, să nu se întâlnească cu nimeni. Odată a venit și s-a apucat să vânture grăunțe pentru moară. A deschis poarta să bată vântul. Când a terminat, a văzut un băiat tânăr, trecând la deal. Lumea îl știa în sat că-i informator. Tata a luat niște turtițe în traistă și dus a fost. După jumătate de oră, mașina Securității era la poartă”, își amintește Neculai Țurcanu.

De arest a scăpat, grație mijlocirii șefului Securității raionului Săveni. Omul era un „produs” al noii orânduiri, promovat nu pentru prea multă știință de carte, ci pentru zelul cu care îndeplinea sarcinile partidului. „Acest șef al Securității din Săveni era de la noi din sat, croitor cu patru clase. Înainte el fusese, culmea, șeful «cuibului» de legionari de la noi. Ăsta venea seara cu IMS-ul, se oprea în mijlocul satului, trăgea câteva focuri de revolver în sus și striga: «Sunt Costică Găinaru, sunt șeful Securității. Vă împușc pe toți!». Fugea lumea ca potârnichile. Mama s-a dus la el și i-a explicat situația, iar el a asigurat-o că nu i se va întâmpla nimic”, poves­tește Neculai Țurcanu.

Ăsta a fost norocul lui Pintilei Țurcanu. Un noroc de moment, așa cum se va dovedi mai târziu. Mulți consăteni însă au ajuns la Canal, vinovați doar că au cântat vreun cântec legionar.

Dar Securitatea nu-și încheiase defel socotelile cu el. De câteva ori pe an venea straja (n.r. - omul care făcea de pază, peste noapte, în sat) acasă și-l anunța să se prezinte dimineața, la ora 7:00, la Miliție. În primii ani, îl băteau crunt. Pe urmă nu l-au mai bătut, dar îl închideau într-o cămăruță, cu fața la perete, să stea așa, nemișcat, câte o zi întreagă sau câte o noapte, fără apă, fără mâncare.
Copiii familiei au crescut cu frica permanentă a arestării tatei. Au învățat să nu vorbească în public despre nemerniciile comu­niștilor și să se ferească să comen­teze vreun subiect legat de regim. „Cea mai mare frică ne-au indus-o părinții. Ne spuneau că, dacă vorbim ce nu trebuie, îi arestează, iar noi rămânem singuri”. Această perspectivă sumbră ne închidea gura. Noi aveam o atitudine duplicitară. În public tăceam, acasă eram antico­muniști”.

„Chiaburii” Darcaci, „dușmanii” regimului

„Chiaburii reprezentau o veritabilă obsesie pentru autorități, ei fiind stigmatizați doar pentru simplul fapt că existau. (...) Pentru delicte minore sau pentru vini imaginare, țăranii erau frecvent acuzați de sabotaj, ceea ce contribuia la apariția și amplificarea tensiunilor sociale”, se arată în volumul de documente Colectivizarea agriculturii din România: inginerie socială, violență politică, reacția țărănimii (1949-1950).

Așa au fost considerați și membrii familiei Darcaci din Știubieni, sat din vecinătatea Chișcărenilor. În perioada interbelică, Toader Darcaci a fost primar liberal, în mai multe rânduri. Era, după cum îl caracterizează Neculai Țurcanu, „un tip isteț, om gospodar, avea prăvălie. După expropierea moșiei Pincas, din Știubieni, a cumpărat 64 de hectare”. Era, așadar, prototipul perfect al „chiaburilor” căutați de comuniști. Vina de-a fi fost primar gospodar l-a costat enorm. „Cozile de topor” l-au deposedat de bunuri și i-au chinuit, atât pe bătrân, cât și pe copii, toată viața. Pe fiul său, Ioan Darcaci, l-au arestat, fără judecată, pentru că a semănat orz în loc de grâu, acuzându-l de sabotaj economic. Ani la rând i-au urmărit, ame­nințat și deposedat de bunuri pentru neplata cotelor uriașe impuse, pe care, oricât s-ar fi străduit, nu aveau cum să le achite.

Ioan Darcaci a murit în 2009, la 95 de ani. Soția, Verginia, în 2017, la 96 de ani. „Acești oameni au suferit mult. Știind asta, o întrebam pe Verginia Darcaci, sora socrului meu: «Cred că plân­geați...». Și ea-mi spunea: «Aveam timp să plâng?! Trebuia să fac rost de bani să plătesc, altfel îmi luau și casa».

Toate documentele familiei Darcaci legate de această neagră perioadă a anilor 1949-1962 - somații, ordine de rechiziții, planuri de îndeplinit (plan de cultură, plan de desmiriștire), sarcini de cultură și predare, înștiințări, obligațiuni de predare a diverse categorii de produse agricole, procese-verbale de sechestru - sunt astăzi păstrate în colecția neobositului profesor Neculai Țurcanu. Dintre toate, poate cel mai cutremurător document este o scrisoare scrisă de bătrânul primar liberal Toader Darcaci, spre sfârșitul vieții, adresată „Secretarului General al Comitetului Central al PCR”, prin care, după ce își povestește viața, menționând că în anul 1960 s-a înscris în CAP, unde a muncit cot la cot cu ceilalți, acum, aflându-se bolnav și neputincios, are nevoie de un ajutor bănesc pentru a supraviețui. „În prezent, bolnav fiind, nu mai am nici o posibilitate de a trăi cu ceea ce mi se dă ajutor de la CAP; nu ne ajunge nici pentru a ținea niște păsări. Față de cele de mai sus cu supus respect vă rog (...) a dispune să se cerceteze la fața locului tot trecutul meu, iar în urma celor constatate să dispuneți a mi se acorda un ajutor pentru a avea cu ce duce zilele pe care poate le mai am de trăit. Luptăm pentru pace”. Acest „Luptăm pentru pace (și plan)!”, deviza prezentă pe toate documentele din epocă ale regimului comunist, scris cu mâna lui, tremurândă, a fost semnul prin care bătrânul liberal Darcaci s-a declarat înfrânt în fața comuniștilor.

Lumea pe care o cunoscuse și în care trăise a luat, atunci, sfârșit. Pentru totdeauna.