Răspunsuri duhovniceşti: Beneficiile sufleteşti şi trupeşti ale postului

Părinte, mulţi oameni consideră că sunt prea multe zile de post în timpul anului, toate miercurile şi vinerile - cu câteva excepţii -, cele patru posturi etc. De ce un creştin nu trebuie să renunţe la post?

Românul de astăzi încă mai păstrează în adâncul sufletului său "nostalgia paradisului pierdut", înclinaţia spre înalt, spre spiritual şi religios, viaţa duhovnicească şi raportarea la transcendent, la Dumnezeu, constituind, pentru el, o dimensiune esenţială a vieţii sale. Chiar dacă nu toţi cei care s-au declarat a crede în Dumnezeu, dintre conaţionalii noştri, sunt şi creştini practicanţi, totuşi, atunci când vine vorba despre post, spovedanie, rugăciune, cei mai mulţi dintre aceştia caută să fie în acord cu învăţătura Bisericii. Astăzi, postul religios este respectat dintr-o multitudine de raţiuni, mergând de la cele profund religioase, care văd în "ţinerea" lui, un act de virtute liber asumată, în vederea dobândirii mântuirii şi până la motivaţii strict legate de dietă sau regim, de aspect fizic, înfăţişare sau look, aşa cum se întâlneşte la persoanele care speră ca printr-un astfel de "exerciţiu" să scape de kilogramele în plus, ajungând la greutatea ideală şi talia perfectă. Şi poate, din acest motiv, este important să cunoaştem cadrul religios, creştin-ortodox al său, pentru a putea desprinde învăţături şi concluzii folositoare în planul vieţii duhovniceşti. Un prim adevăr ce trebuie subliniat este acela că postul este considerat, potrivit credinţei creştine, a-şi avea originea în Rai, în porunca dată de Dumnezeu omului de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului. El este întâlnit, în variate forme, în toate religiile lumii, ca o formă de exersare trupească şi sufletească, în vederea dobândirii unor performanţe spirituale. Mai mult decât oricând parcă, într-o societate atât de frământată şi de zbuciumată, precum este lumea în care trăim, postul pare a-şi descoperi adevărata sa valoare, aceea de izvor de sănătate trupească şi sufletească. Izvoarele medicale arată că aproape 80% dintre bolile omului contemporan se datorează stilului defectuos de viaţă, iar dintre formele de cancer (suferinţa a doua ca răspândire în lume, după afecţiunile cardiovasculare) se constată o incidenţă tot mai mare a cancerelor digestive, care par a se situa, la modul general, pe primul loc din punctul de vedere al răspândirii, ori multe dintre acestea se datorează unei alimentaţii defectuoase. Cancerul colo-rectal chiar este şi socotit "boala proastei alimentaţii", o alimentaţie bazată pe exces de proteină animală, fără aport substanţial de fibre. Studii medicale de ultimă oră (cum ar fi, spre exemplu, şi "studiul China") recomandă o dietă "mediteraneană", bazată preponderent pe legume, fructe, peşte oceanic etc. şi limitarea consumului de "carne roşie", mai ales de porc şi vită, doar în situaţii ocazionale şi accidentale. Mai mult chiar, există clinici în lume, specializate în lupta împotriva cancerului, care, constatând faptul că celula bolnavă de cancer este energofagă, adică are nevoie de proteină pentru a se multiplica, lucru ce duce la neopazii sau metastaze, caută să încetinească procesul dezvoltării acestei boli tocmai prin eliminarea din alimentaţia celui bolnav a cărnii. Ori, aceasta demonstrează că postul, în sine, este şi un izvor de sănătate trupească. În acelaşi timp, este foarte adevărat că în lipsa unei discipline asupra trupului, performanţele spirituale sunt iluzorii. Un creştin adevărat, care luptă pentru a-şi dobândi mântuirea, ştie că orice lucrare ascetică porneşte de la trup şi vizează îmbunătăţirea sufletului. Este o iluzie a crede cineva că, neputându-şi tempera sau disciplina energiile şi puterile trupeşti, va reuşi să facă aceasta în plan spiritual. În opera de îmbunătăţire a vieţii morale, trebuie pornit de la etajul inferior, cel al trupului, pentru ca apoi, cu ajutorul acestuia, disciplinat şi înduhovnicit, să ne concentrăm asupra nevoinţelor spirituale. La fel de adevărată este şi constatarea că acela care nu a postit la tinereţe, adică atunci când starea sănătăţii i-o permitea şi dacă nu a făcut acest lucru de bunăvoie, va fi nevoit să postească aspru la bătrâneţe, pentru a-şi prelungi şi uşura viaţa. În acelaşi timp, un aspect absolut fundamental pe care trebuie să îl cunoască bunii creştini este acela că postul nu este un scop în sine şi cu atât mai puţin singurul scop, că el nu aduce singur mântuirea. El este un instrument sau o unealtă a desăvârşirii, o cale spre mântuire, care doar practicat cu discernământ şi alături de toate celelalte virtuţi creştine, culminând în iubire, duc spre fericirea veşnică.