Răspunsuri duhovniceşti: „Cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi“

Preacucernice părinte Ionel Durlea, ne aflăm în perioada Pascală sau a Cincizecimii. De ce o numim aşa? Ce are caracteristic această perioadă?

Acum privim totul din perspectiva Învierii. Se numeşte perioada Penticostarului, adică a celor cincizeci de zile trecute de la Învierea Mântuitorului până la Pogorârea Sfântului Duh, când ia chip văzut Biserica lui Hristos. În canonul Noului Testament, Evanghelia după Ioan şi cartea Faptele Apostolilor sunt cele care, mai mult decât cărţile din restul canonului, relatează în amănunt evenimentele imediat următoare Învierii Domnului. Din acest motiv, părinţii Bisericii au rânduit ca de la Duminica Paştilor până la Rusalii, la Sfânta Liturghie, să se citească pericope scripturistice selectate din aceste cărţi. Faptele Apostolilor debutează chiar cu menţiunea despre petrecerea Mântuitorului Hristos cu ucenicii Săi timp de patruzeci de zile după Înviere şi învăţăturile date lor în acest timp "despre Împărăţia Cerurilor", continuând cu activitatea Sfinţilor Apostoli în Ierusalim, marcată în mod evident de adevărul Învierii. Evanghelia după Ioan este cea care vorbeşte cel mai mult despre Înviere şi evenimentele imediat următoare, punând în legătură cu acestea întreaga activitate şi învăţătură a Mântuitorului, fapt ce conferă o teologhisire aparte a vieţii în Hristos şi, implicit, un simbolism unic perioadei Penticostarului. În aceeaşi categorie intră şi Evanghelia din duminica a 6-a după Paşti, numită şi "a orbului din naştere"? Da. Se înscrie în această construcţie liturgică despre care am vorbit. Ea relatează un eveniment care a avut loc în vremea în care Iisus se afla în Ierusalim şi învăţa în Templu, cu prilejul sărbătorii corturilor. Relatarea începe cu imaginea în care Mântuitorul "trecând (plecând din Ierusalim) a văzut un orb din naştere". Toată această imagine şi ceea ce urmează în pericopa evanghelică a acestei duminici se relaţionează la evenimentele petrecute anterior în Templu (Ioan, cap. 7 şi 8). Din aceste cuvinte înţelegem că l-a remarcat cumva, l-a arătat ucenicilor pe cel orb, care L-au întrebat imediat: "cine a păcătuit el sau părinţii lui de s-a născut orb". Mântuitorul Hristos le răspunde clar: "Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu." (vers. 3). De aici se vede că scopul săvârşirii acestei minuni era unul cu totul aparte, cel al arătării Dumnezeirii Sale. Această minune o săvârşeşte într-un mod cu totul diferit faţă de celelalte. Din relatarea făcută, nu este remarcată mila, nici cererea cuiva. Nu minunea în sine este motivul săvârşirii ei, ci scopul doveditor al dumnezeirii Sale. Acest lucru este lămurit evident în versetul 3, unde Mântuitorul spune că acesta s-a născut aşa ca "să se arate în el lucrările lui Dumnezeu". Să se arate "în el", dar prin Hristos Dumnezeu, căci în zidire se arată, deplină, lucrarea lui Dumnezeu. Şi Mântuitorul continuă comparând lumina cu întunericul, lucrarea lui Dumnezeu, care se face în lumina zilei şi la vedere cu întunecimea necunoaşterii şi rătăcirii din pricina orbirii şi neştiinţei. Căci, întreaga lucrare a Mântuitorului, în numele "Celui ce L-a trimis", se face "spre judecată ... ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi". (vers. 39).