Răspunsuri duhovniceşti: „Cine iartă, învinge întotdeauna“

Părinte, ce semnificaţie mai are îndemnul Mântuitorului de a ierta pe aproapele, pentru omul contemporan?

Iubirea propovăduită de Mântuitorul Hristos nu se mărgineşte numai la casnici, la prieteni, la binefăcători, ci ea trebuie să cuprindă pe toţi oamenii, până şi pe vrăjmaşi. Potrivit învăţăturii creştine, nu avem voie să răspundem la rău cu rău, ci trebuie să răsplătim răul cu binele, ocara cu binecuvântarea, blestemul cu rugăciunea. În viaţa noastră cea de toate zilele întâlnim oameni răi, nervoşi, care ne supără. De foarte multe ori suntem loviţi în drepturile şi interesele noastre. În asemenea cazuri, ce ne îndeamnă firea noastră? Să ţinem minte răul, să lovim, să ne răzbunăm? Dimpotrivă, atunci când suntem vorbiţi de rău, atunci când ni se fac nedreptăţi, trebuie să ne stăpânim, să răbdăm şi să iertăm. A nu ţine minte răul, "aceasta este adevărata cale a iertării!", ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cine loveşte, dovedeşte slăbiciune, dovedeşte că nu-şi poate stăpâni instinctele cele josnice ale firii sale. Însă cel ce iartă dă dovadă de superioritate de spirit. De foarte multe ori nu putem îngădui aproape nimic, nu suportăm să ne zică cineva ceva, căci o vorbă batjocoritoare ne scoate din sărite, o nedreptate ne face să clocotim de mânie, o jignire ne învrăjbeşte cu anii. Atunci când zicem în rugăciunea Tatăl nostru "şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", facem, implicit, o promisiune: precum Tu, Doamne, ne ierţi, şi noi vom ierta. Dumnezeu ne iartă, desigur, pentru că este atot-milostiv şi atot-iertător. Dar noi ne ţinem promisiunea? Adeseori se întâmplă, aşadar, să rostim mecanic Tatăl nostru, fără să ne dăm seama că, de fapt, atât timp cât noi nu iertăm pe cei ce ne-au greşit, nu numai că nu avem dreptul să fim iertaţi, dar ne dovedim şi nedrepţi. Este adevărată afirmaţia "Cel care nu poate să ierte, nu poate să iubească"? De ce? A ierta înseamnă ca inima ta să uite neplăcerea pe care i-a creat-o celălalt. Cine nu-i poate iubi pe oameni, nu-L poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca să-L putem iubi pe Dumnezeu, trebuie să fim împăcaţi cu semenii noştri. Deci, trebuie să iertăm ca să putem trăi în bună înţelegere şi cu semenii şi cu Dumnezeu, pentru că nu putem trăi izolaţi în societate. De câte ori să iertăm celor ce ne greşesc? De atâtea ori de câte a zis Mântuitorul: "De şaptezeci de ori câte şapte" (Mt. 18, 22), adică de nenumărate ori, aşa cum de nenumărate ori ne iartă Dumnezeu, Care, după dreptate, nici n-ar trebui să ne ierte, de multe ori. Dar El, iubire fiind, "uită" de dreptate şi se manifestă ca milostiv, după cum a spus monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia: "Din 24 de ore, Dumnezeu stă numai una pe tronul dreptăţii, iar celelalte douăzeci şi trei, pe tronul milostivirii". A ne stăpâni şi a ierta este o dovadă de mărinimie sufletească şi o dovadă că în noi locuieşte Duhul lui Dumnezeu, Care este Duhul păcii. Cine se poate stăpâni la vreme, nu răspunde cu rău la rău, ci uită jignirea, smulge din rădăcină orice urmă de vrajbă şi răutate. Pentru că cel iertat, în fond, se simte umilit şi ruşinat şi nu îndrăzneşte să mai spună cuvinte grele ori să mai urască. Totodată, cel ce nu iartă este ca un ucigaş pentru aproapele său, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: "Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni, şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică!" (I In. 3, 15). Există prejudecata că cel ce iartă este un om slab, că dacă cedează, îi este atinsă demnitatea. Nimic mai fals. Răspunsul ni-l dă Sfântul Ioan Gură de Aur: "David a obţinut biruinţă mai mare când l-a cruţat pe Saul decât atunci când l-a doborât pe Goliat", iar latinii au un proverb: "Cine iartă, învinge întotdeauna". Aşadar, cel ce iartă este un învingător, căci de fapt se învinge mai întâi pe el însuşi, îşi înfrânge orgoliul personal. (Daniela Ciobanu)