Răspunsuri duhovniceşti: „Cinstim relativ Crucea şi absolut pe Hristos-Dumnezeu“

Un articol de: Ștefan Mărculeţ - 25 Octombrie 2010

Înalt Preasfinţite Părinte Mitropolit Laurenţiu, cât de importantă este cinstirea Sfintei Cruci în Ortodoxie?

Cinstirea Crucii este o prelungire, o continuare a cinstirii pe care o aducem Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că niciodată Crucea pe care El S-a jertfit şi pe care o avem ca obiect liturgic nu este separată de imaginea lui Hristos. În teologia ortodoxă, nu se separă niciodată Patima lui Hristos de Învierea Sa, ele fiind elementele Răscumpărării. Crucea a fost prefigurată de pomul din mijlocul Raiului, iar lemnul pe care s-a jertfit Hristos şi care a fost sfinţit cu scump sângele Său este pentru noi ca o icoană vie, un obiect purtător de har. Dacă icoana o numim locul unei prezenţe harice, lemnul pe care s-a răstignit Hristos este mai mult decât un loc al unei astfel de prezenţe. Este locul pe care Hristos S-a jertfit, este altarul de jertfă de care ne atingem şi-l sărutăm. De aceea, în pietatea creştină, începând cu perioada în care a fost redescoperit lemnul răstignirii de împărăteasa Elena, Crucea este venerată. Este o cinstire relativă, care nu se confundă niciodată cu cinstirea pe care o aducem lui Dumnezeu, cu adorarea. Aşa cum credincioşii sărută icoanele pe care sunt zugrăvite chipurile Mântuitorului Hristos şi ale sfinţilor şi simt că se realizează o legătură, o comuniune între cel care se roagă şi Persoana divină căreia i se roagă, la fel se întâmplă şi când cinstim lemnul Crucii: rugăciunea este mai puternică, este simţită real, este trăită. Cum trebuie cinstit lemnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci? Când se întâlneşte creştinul de astăzi cu o părticică din lemnul pe care Mântuitorul Iisus Hristos S-a răstignit, el simte că s-a atins de mormântul în care a fost aşezat Mântuitorul. Este ca şi cum s-ar fi atins de piatra pe care a fost uns şi care se păstrează împreună în Biserica Învierii din Ierusalim sau ca şi cum s-ar închina altarului Golgotei. Toate acestea sunt atât de puternic înscrise în evlavia creştină ortodoxă, încât cultul acordat Mântuitorului Iisus Hristos, adorarea lui Dumnezeu, este totdeauna completat şi de cinstirea sfinţilor şi a lucrurilor sfinte. Printre obiectele sfinte, de mare cinste, se află şi cinstitul lemn al Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Adresăm rugăciuni lui Hristos şi Crucii în acelaşi timp ca şi când am personaliza-o. Acatistul Sfintei Cruci nu se adresează unui lemn neputincios, sau unui lemn care a fost spre pierzania răufăcătorilor până la Hristos, prin răstignire, ci se adresează celui răstignit şi în egală măsură este cooptată în dialog sau în rugăciunea: "Bucură-te, Cruce, păzitoare a creştinilor". Formula aceasta exprimă modul în care rugăciunea liturgică cinsteşte relativ obiectul şi absolut pe Hristos-Dumnezeu. Cinstirea Sfintei Cruci întăreşte cultul sfinţilor, al moaştelor şi al obiectelor sfinte, toate ducând de fapt la preacinstirea lui Dumnezeu. Niciodată nu se pot separa, pentru că a păstra un obiect sacru fără a se cinsti cum se cuvine nu este de nici un folos. Cruciuliţa purtată la gât doar ca obiect de podoabă nu este de nici un folos. Ea este sfinţită aşa cum este sfinţită şi crucea de la intersecţia drumurilor sau troiţa, sau crucea de la mormânt, devenind un obiect consacrat. De aceea simţim că ne împărtăşim din roadele jertfei pe care Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit-o pentru noi pe Cruce şi ne împărtăşim de darul extraordinar pe care ni l-a acordat după 2.000 de ani să îmbrăţisăm lemnul pe care a fost răstignit, adică altarul Său de jertfă.