Răspunsuri duhovniceşti: Credinţa vie şi lucrătoare

Părinte, ce învăţăm din Evanghelia despre femeia cananeeancă, care se va citi mâine la Sfânta Liturghie?

Duminica femeii cananeence, a XVII-a după Rusalii, face parte, alături de celelalte trei anterioare (a celor 10 leproşi, a vindecării orbului din Ierihon, a lui Zaheu vameşul), din perioada liturgică de primenire duhovnicească, care premerge şi pregăteşte vremea Triodului, timpul Bisericii de cea mai mare intensitate a trăirii interioare a pocăinţei, timpul călătoriei spirituale spre Taina cea Mare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, în care credincioşii, prin rânduielile Bisericii, prin nevoinţa şi înfrânarea postului, îşi curăţesc simţirile, înfăptuind, astfel, lăuntric, actualizarea propriei lor învieri spirituale. Sfânta Evanghelie a acestei duminici relatează lucrarea minunată săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos, care a vindecat pe fiica unei femei cananeence din părţile Tirului şi ale Sidonului. Această minune se înfăptuieşte prin întâlnirea dintre puterea vindecătoare a Mântuitorului Hristos şi credinţa mamei păgâne. Pericopa evanghelică arată cum această femeie păgână mergea după Învăţătorul şi cerea stăruitor vindecarea fiicei sale, care era "rău chinuită de un demon" (Mt.15, 22). Răspunsurile negative ale Domnului la cerinţa ei stăruitoare, ba chiar la "strigătul" femeii, au sensul evident de a scoate în evidenţă credinţa neclintită a acestei reprezentante a neamurilor păgâne. Fără această perspectivă, purtarea Mântuitorului ni s-ar părea neobişnuită. El, care a miluit atâţia neputincioşi, orbi sau şchiopi, respinge strigătul acestei femei, care-L mărturiseşte ca Fiul lui David, adică Îl mărturiseşte pe Iisus ca fiind Mesia, Unsul şi Trimisul lui Dumnezeu spre mântuirea lumii. Femeia, însă, nu deznădăjduieşte şi nici nu pleacă, ci continuă să se roage, să stăruie mai mult. Ce a determinat-o pe femeia cananeeancă să stăruie în cererea ei? În timpul dialogului, o schimbare se petrece şi în atitudine, căci dacă, la început, plină de sfială, mergea în urma Mântuitorului, cu multă cuviinţă, mai apoi îndrăzneşte, se apropie de El şi I se închină. Rugăciunea ei exprimă credinţa deplină în puterea dumnezeiască a lui Iisus, căci nu i se adresează ca unui profet, ci se roagă ca unui Dumnezeu, Care poate să-i împlinească cererea, zicând "Doamne ajută-mă!" (v. 25). Hristos Domnul refuză în continuare şi se preface că nu-i acordă nici o atenţie, căci cuvântul pe care-l rosteşte are un caracter general: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor" (v. 26). Aici, Domnul, tocmai pentru a o provoca, îi numeşte pe iudei "copii", iar pe păgâni "câini", folosind denumirea dispreţuitoare pe care evreii o dădeau păgânilor. Dar femeia cananeeancă nu-L contrazice pe Mântuitorul. Dimpotrivă, preluând distincţia pe care El o face între câini şi copii şi acceptând pentru sine şi pentru cei ca ea "ocara", din însăşi această ocară scoate un nou temei pentru a fi miluită: "Şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor" (v. 27). Iar atunci, Mântuitorul nostru i-a zis: "O femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie cum voieşti". Acum se luminează toate, acum înţelegem comportamentul Domnului faţă de această femeie. Aştepta ceea ce ştia că avea ea să grăiască, nevoind să rămână ascunsă credinţa acestei femei de neam păgân. Ucenicii şi ceilalţi iudei dimprejurul Mântuitorului, dar şi toate generaţiile de creştini trebuiau să înveţe de la această păgână ce înseamnă credinţa vie, lucrătoare. Domnul nu i-a adresat acele cuvinte cu scopul de a o ocărî, ci, aşa cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvintele i-au fost spuse ca s-o atragă şi să descopere comoara ascunsă într-însa - bogăţia şi lumina sufletului ei. Şi minunea s-a săvârşit prin puterea acestei comori lăuntrice - credinţei ei.