Răspunsuri duhovniceşti: Libertatea ne deschide spre orizonturi infinite

Înalt Preasfinţite Mitropolit Irineu, cum trebuie privită libertatea şi care este sensul ei autentic în Ortodoxie?

Libertatea trebuie văzută în sensul pozitiv al lucrurilor. Ea este adevăr numai atunci când se săvârşeşte în direcţia binelui. Omul care săvârşeşte păcatul, tot printr-o alegere liberă, acela nu mai este liber. "Cine slujeşte păcatul este rob păcatului", spune Sfântul Apostol Iacob. Cine săvârşeşte fapte rele, acela nu mai poate să fie liber, să păşească în libertate, ci dimpotrivă, se face pe sine servitor unui lucru dinafara sa, pentru că răul nu are existenţă de sine, ci lucrează arbitrar, lucrează în afara omului. Este parazit în viaţa omului, adică se hrăneşte cu materia binelui, căci dacă suntem în bine, rămânem în existenţă, iar Dumnezeu vrea să rămânem în existenţă şi în bine. Atâta vreme cât suntem în viaţă, viaţă avem şi avem din belşug. Există un firesc al omului şi al întregii creaţii. Există o realitate general valabilă, un cadru al existenţei pe care omul clădeşte succesiv propria sa persoană, clădeşte şi îşi ridică propria sa imagine, colorată cu ajutorul harului Duhului Sfânt. "Cei care erau în latura şi ţinutul morţii", ne spune Sfânta Scriptură, au văzut lumina vieţii. În sensul acesta libertatea devine cu adevărat o realitate care se dezvoltă şi se deschide spre orizonturi infinite. În libertatea Duhului omul creşte în aşa măsură, încât niciodată nu poate să ajungă să epuizeze ceea ce iubeşte, ceea ce cunoaşte, pentru că în Dumnezeu suntem liberi cu adevărat, creştem permanent. Pe de altă parte, păcatul subjugă, strâmtează, secătuieşte şi usucă libertatea omului. Acesta ajunge să fie asemenea unui pământ deşert pentru că păcatul, neavând consistenţă, se hrăneşte tot mai mult cu existenţa omului. În felul acesta, cu cât se repetă mai mult păcatul, cu atât mai mult vlăguieşte existenţa omului de aşa manieră, că acesta ajunge numai o scoarţă, numai o carcasă goală, aşa cum arată de multe ori Sfânta Scriptură, când spune, de pildă, înainte de potop: "Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut pentru că este gol", este lipsit de consistenţă. Aţi amintit despre consistenţa spirituală. Cum umple ea viaţa omului? Noi prin creaţie avem conţinut şi formă. Acest conţinut îl umplem permanent, însă nu-l umplem cu noi înşine, ci cu Dumnezeu. Acest conţinut se amplifică şi niciodată nu rămâne strâmt pentru că, cu cât inima se umple de Dumnezeu, sufletul nostru se lărgeşte şi mai mult. Avem în felul acesta înţelegere faţă de creaţie, avem înţelegere faţă de cei de lângă noi, şi nu toleranţă lipsită de căldura iubirii frăţeşti. Înţelegerea noastră este frăţească, adică jertfelnică. În păcat, omul se micşorează. Deşi are formă, conţinutul său este din ce în ce mai alterat, mai împuţinat. De multe ori ştim că cei care nu au credinţă se împuţinează sufleteşte. Consecinţele acestei împuţinări sunt teama, îndoiala, frica, starea convulsivă, îndoiala. Toate acestea nu sunt decât spasmele morţii şi ale întunericului. În toate situaţiile de ispită, omul duhovnicesc îşi găseşte întotdeauna echilibrul şi se reîntoarce permanent la adevărata raţiune de a fi. El îşi găseşte cu adevărat libertatea şi eliberarea, pentru că acela care ne scoate pe noi din întuneric la lumină este "Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război", Domnul puterilor şi al libertăţii.