Răspunsuri duhovniceşti: Nu trebuie să exagerăm iubirea faţă de cei dragi

Preacucernice părinte Ioan Necula, cum trebuie să înţelegem iubirea faţă de cei din jurul nostru, copii, părinţi, prieteni? Cum putem trece mai uşor peste despărţirea de ei?

Fiecare om este unic, deci şi felul în care se manifestă pe planul iubirii este unic. Ştim porunca pe care ne-a lăsat-o Hristos: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Ei bine, ca să înţelegem până unde poate merge iubirea faţă de cei dragi, trebuie să ne asumăm cât putem de bine raportul dintre cele două răsfrângeri ale iubirii noastre: cea către Dumnezeu şi cea către aproapele. Există această tendinţă între oameni, ca iubirea faţă de cei dragi să o minimalizeze sau chiar să o excludă pe cea pe care o datorăm lui Dumnezeu. Aici apare marea dificultate în a înţelege cum să ne manifestăm iubirea, căci dacă exagerăm iubirea faţă de cei dragi în dauna lui Dumnezeu, atunci ea capătă conotaţii egoiste, deoarece o astfel de iubire exclude însuşi izvorul iubirii, care este Dumnezeu. Inerent, ne gândim acum la cuvintele Mântuitorului: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine". Prin aceste cuvinte înţelegem că iubirea îşi găseşte adevăratul sens în Dumnezeu şi că, doar iubindu-L pe El, putem avea părtăşie cu cei dragi printr-o iubire curată. Când iubirea faţă de cei dragi izvorăşte din cea faţă de Dumnezeu, putem vorbi de o iubire trainică, pură şi ziditoare de suflet. Când ne despărţim de cineva drag, ceva se rupe în noi, apare un gol în sufletul nostru pe care nu ştim cum să-l umplem. Dintr-odată ne simţim singuri, părăsiţi şi neputincioşi în faţa a ceva atât de tainic şi înfricoşător cum este moartea. Trecând, însă, peste aceste prime trăiri, totul depinde de cum percepem pe termen lung despărţirea de cineva drag. "Nu trebuie să fim ca ceilalţi care nu au nădejde", ne spune Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la nădejdea în învierea şi veşnicia noastră. Această nădejde o dobândim şi o întărim numai dacă umplem acel gol din sufletul nostru cu iubirea de Dumnezeu. Omul care se regăseşte în Dumnezeu şi care îşi dă seama de adevărata dimensiune a vieţii, adică veşnicia, dobândeşte nu numai alinare pentru suferinţa sa, dar şi încredinţarea că despărţirea de cei dragi este numai una vremelnică, urmând o regăsire a lor în viaţa veşnică. Ce putem face pentru a menţine vie legătura cu ei şi cum putem să le fim încă un sprijin, cu toate că ei au plecat dincolo? Singura modalitate de a menţine o legătură vie cu cei adormiţi este una pur duhovnicească, iar aceasta este rugăciunea pentru ei înaintea lui Dumnezeu. Ne rugăm ca Domnul să le ierte păcatele săvârşite cât erau în viaţă şi să le dăruiască părtăşie cu sfinţii Săi, a căror mijlocire o cerem în rugăciunile noastre, precum şi pe cea a Maicii Domnului. Prin aceasta nu dobândim numai o legătură vie cu ei, ci le devenim astfel şi sprijin, mai ales când rugăciunea pentru ei este însoţită de fapte bune săvârşite în numele lor.