Răspunsuri duhovniceşti: Postul este bucurie

Părinte, cum ar trebui să înţelegem postul pentru a nu-l transforma în simplă cură alimentară?

Canonul cel Mare de pocăintă al Sfântului Andrei Criteanul se deschide într-o tonalitate gravă: "De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce început voi pune Hristoase acestei tânguiri de acum? Ca un milostiv, dă-mi iertare greşalelor." Acestor tonalităţi grave le răspunde slujba Utreniei cu "iată vremea pocăinţei, iată ziua mântuirii, intrarea postului; suflete, priveghează şi intrările poftelor închide-le, către Domnul uitându-te". Chemarea la post este chemarea la bucurie. Paradoxal, aceste tonuri grave şi pocăinţa asumată în măsurile cele mai desăvârşite conduc la o bucurie interioară imensă, negrăită, care umple inima credincioşilor nu doar în timpul citirii acestui canon, ci şi pe toată durata călătoriei postului. Această caracteristică a postului este pusă în lumină de la începutul lui. "Vremea postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne luminăm sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate, aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu virtuţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea preacinstită patima lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne" (Podobia Sfântului Teodor la Vecernia Lăsatului sec de brânză). Bucuria şi viaţa sunt inseparabile; toată bucuria autentică este una a vieţii. Prin urmare, fundamentul bucuriei este ontologic. Bucuria tainică a pocăinţei este un semn şi o arătare a ceea ce este pocăinţa: respiraţia de viaţă a sufletului în aceeaşi măsură ca şi rugăciunea. De aceea, tainei pocăinţei Postului Mare îi răspunde lumina strălucitoare a bucuriei pascale. Acestea două sunt dimensiuni inseparabile ale faptului (iconomiei) mântuirii noastre. Cum îi putem convinge pe cei din jurul nostru de importanţa postului? A-i chema la postire pe credincioşi în această perioadă a anului liturgic. Adică a-i invita la împreună călătoria duhovnicească şi la comuniune în această bucurie de negrăit care ne umple sufletele, ca şi la chemarea serbării în comuniunea de credinţă, de iubire şi de bucurie a luminatului praznic al Învierii. Dacă viaţa şi bucuria sunt ontologic inseparabile, iar chemarea la post este chemare la bucurie şi realizare a noastră în dimensiunea fiinţei, cine atunci ar putea să refuze o astfel de chemare care copleşeşte prin frumuseţe şi bogăţie toate celelalte angajamente ale noastre. Călătoria postului o facem în doi timpi; mergem pe două picioare: bucuria şi rugăciunea. La întrebarea cum putem să îi ajutăm pe cei ce refuză postul, răspunsul ne este dat de această a doua manifestare a vieţii duhovniceşti, rugăciunea, ca mod concret de practicare a dragostei. Arătând bucuria postirii, împreună cu postul nostru să-i însoţim cu rugăciunea Bisericii pe cei care nu pot posti (bolnavi, bătrâni), pe cei care nu ştiu sau n-au tăria duhovnicească să păşească pe această cale a postului. În lumina celor spuse, dacă din punct de vedere exterior postul se aseamănă atât cu dieta medicală, cât şi cu o cură de slăbire, sensurile lui duhovniceşti, care-i dau conţinutul spiritual şi-l situează între căile ascetic-duhovniceşti de desăvârşire îl deosebesc fundamental atât de dieta medicală, cât şi de cura de slăbire care sunt lipsite de aceste conţinuturi duhovniceşti şi au doar scopuri parţiale şi trecătoare, într-o logică a unei existenţe pur imanente pentru lumea de aici. Este de dorit să le alegem pe cele mai bune.