Răspunsuri duhovniceşti: „Prin iertare, Dumnezeu aduce Raiul pe pământ“

Preacucernice părinte Ioan Drăguşin, cum trebuie privită iertarea ca poruncă dată de Mântuitorul Hristos spre folosul existenţei noastre?

Ştim că scopul suprem al creştinismului pe pământ este dobândirea mântuirii. Aceasta se obţine însă prin respectarea legii lui Dumnezeu şi prin dăruirea totală a inimii către Dânsul. Cea mai mare lege care a putut exista vreodată a fost întocmită prin jertfa de pe cruce. Ea îmbracă şi transcende toate legile lumii acesteia. Este legea legilor cu desăvârşire, legea iubirii, iar iubirea este mai presus de orice lege. Dovada cea mai concludentă a dragostei este iertarea. Ea se opune mâniei, una dintre manifestările păcătoase ale fiinţei noastre omeneşti. Pentru a potoli această pornire, Mântuitorul ne îndeamnă adesea în cuvântările Sale: "Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi! Soarele să nu apună peste mânia voastră!" Iată cum, prin legea cea nouă pe care ne-o aduce Mântuitorul Hristos odată cu jertfa Sa, primim leac pentru multele noastre suferinţe. Într-un cuvânt, raportată la fiecare dintre noi, legea dragostei devine aproape echivalentă cu legea iertării. Deci, dacă stă în firea noastră a ne mânia pe aproapele, atunci prin legea Mântuitorului Hristos trebuie să transformăm de tot atâtea ori mânia în iertare şi apoi în dragoste. Legea iertării este atât de puternică, încât depăşeşte chiar şi cele mai grele gânduri şi apăsări. Ne îndreaptă atenţia spre aproapele în interiorul căruia Îl descoperim de fiecare dată pe Dumnezeu. Mântuitorul Hristos este pilda supremă de iertare. Osândit pe cruce, nu a încetat nici o clipă să se roage pentru aceia care Îl batjocoreau: "Doamne, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!" În această deşertare de sine, Dumnezeu se apropie de păcatele noastre, de trupurile noastre slăbănogite pentru a ne readuce la starea cea dintâi. Omul se căleşte prin iertare şi dragoste. Iată cum se schimbă legea. Din rigorismul vechi testamentar, mărginit strict la litera legii, porunca cea nouă a iertării vine şi încoronează întreaga creatură, care, după atâta timp de suferinţă şi apăsare, are posibilitatea de a redeveni ceea ce a fost. Prin iertare, Dumnezeu aduce Raiul pe pământ. Ce ar putea fi omul fără iertare? Cum s-ar putea raporta la semeni, la aproapele, dacă nu are în fire sentimentul iertării? Fără iertare, "toate sunt deşertăciune", ne spune una dintre cântările de la înmormântare. Cu toate acestea, dimensiunea iertării este strict limitată la iubire. Iertarea fără iubire este ca un vas gol, curat pe dinăuntru şi pe dinafară, însă lipsit cu totul de orice consistenţă. Completarea vine şi se face prin iubire. În scrierile Sfinţilor Părinţi găsim nenumărate exemple şi pilde concrete de viaţă, în care iertarea şi iubirea merg împreună, nu pot exista separat, nu au sens una fără cealaltă. Iată un îndemn pe care cu toţii ar trebui să-l punem la inimă şi să nu-l uităm niciodată: "Iubeşte şi fă ce vrei!" Aşadar, în iubire există iertare, în iubire există milă, în iubire există credinţă şi nădejde, în iubire există totul. Iată porunca prin care Hristos a schimbat lumea. Iată adevărul spre care suntem cu toţii chemaţi pentru a dobândi obârşia cea dintâi a paradisului pierdut!