Răspunsuri duhovniceşti: Virtutea şi suferinţa slăbănogului de la Vitezda

Un articol de: Pr. George Aniculoaie - 23 Aprilie 2010

Părinte protosinghel Veniamin Goreanu, mâine este Duminica Slăbănogului, ce înţelesuri duhovniceşti putem desprinde din textul evanghelic al acestei duminici?

Dacă suferinţa şi boala au apărut ca urmare a păcatului primilor oameni şi se extind la întreg neamul omenesc, ele sunt privite diferit de cei suferinzi. De cele mai multe ori, în suferinţă oamenii Îl desoperă pe Dumnezeu, îşi văd propriile neputinţe şi conştientizează efemeritatea vieţii, înţelegând cuvintele Psalmistului care spune că "zilele omului sunt şaptezeci de ani, ce este mai mult decât acestea este osteneală şi durere" şi preţuiesc viaţa cu toate încercările ei. Acest mod de a vedea lucrurile, în general, îl întâlnim la oamenii credincioşi, la cei care ştiu că viaţa omului este în mâna lui Dumnezeu, după cum vedem şi la slăbănogul de la Vitezda care aştepta momentul vindecării în linişte şi cu răbdare. Alteori, în suferinţă oamenii se răzvrătesc, încep să se justifice în faţa lui Dumnezeu şi să caute cauze externe ale bolii, uitând că boala este cauzată, pe de o parte, de păcatele personale, iar pe de altă parte, ea este prilej de exercitare a virtuţilor, iar omul trebuie să ştie să primească atât cele bune de la Dumnezeu, cât şi încercările, bolile şi chiar neputinţa, atunci când ea se manifestă în vieţile noastre. Pentru noi, slăbănogul de la Vitezda este un model de înţelegere a vieţii, a vieţii în suferinţă, iar nu în petreceri şi desfătări, bucurii, chiar mângâiere din partea familiei sau a celor dragi. Acesta petrecea în rugăciune şi smerenie, cerând de la Dumnezeu pe cineva, un om care să-l arunce în scăldătoare, atunci când se tulbura apa. Dar au trecut treizeci şi opt de ani şi nu se găsea acel om. Nu venise clipa, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în care să se arate virtutea acelui bărbat care era slăbănogit cu trupul, dar care avea răbdarea lui Iov şi speranţa că Dumnezeu îl va vindeca de neputinţa lui. Dar Dumnezeu, care cunoaşte inimile şi credinţa fiecăruia, trimite Omul care să-l vindece nu doar de suferinţa trupească, ci şi de cea sufletească, de păcat, poruncindu-i: "Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău". Trimite pe Cel care îi alină suferinţa şi îl încurajează să se ridice din patul suferinţei, să-şi schimbe modul de viaţă şi să vestească binele pe care i l-a făcut Dumnezeu. Nu trimite un înger, ci pe Fiul Omului, care arată cauza adevărată a suferinţei omului, păcatul. Ce legătură are iertarea păcatelor cu sănătatea fizică? Din cuvintele Mântuitorului vedem că boala şi suferinţa sunt cauzate de păcat, iar cel vindecat de boala trupească trebuie să depună eforturi pentru a se curăţi şi de păcate. De aceea, Mântuitorul nu îl întreabă pe slăbănog dacă într-adevăr crede, ci "dacă voieşte să se facă sănătos." El ştia credinţa lui şi răbdarea de 38 de ani şi, părinteşte, în ciuda reacţiei semenilor lui, îl îndeamnă să evite păcatul, adică moartea sufletească, care îi putea aduce suferinţa pentru veşnicie. În general, boala şi suferinţa pot ajuta pe om să se apropie de Dumnezeu, dar, pentru cei necredincioşi, din păcate, boala poate fi cauză de răzvrătire şi înstrăinare. Având în minte răbdarea slăbănogului, să fim şi noi statornici în suferinţele noastre, ştiind că pentru noi nu se coboară un înger ca să tulbure apa, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru a ne răscumpăra din robia păcatului, lăsând preoţilor puterea de vindecare a suferinţelor sufleteşti - în scaunul Spovedaniei sau a suferinţei trupeşti - în Taina Sfântului Maslu. Noi avem în Biserică mijloacele terapeutice de vindecare a bolilor sufleteşti şi de exprimare a iubirii faţă de Dumnezeu în statornicie, în suferinţele temporare şi credinţă deplină în milostivirea lui Dumnezeu care îngăduie boala pentru a ne da timp de pocăinţă, de înţelegere a marii Lui iubiri faţă de lume, căci nu ne judecă după dreptatea Lui, ci după mila Lui, pentru că "Păcatul, odată săvârşit, aduce moartea" (Iacov 1, 15). Numai aşa vom putea înţelege suferinţa ca mijloc de apropiere de Dumnezeu şi de vindecare a bolilor sufleteşti. Grija noastră nu trebuie să se rezume doar la cele trupeşti, ci, în special, să vizeze întreaga existenţă în perspectiva a ceea ce trebuie să fie, dar nu a ceea ce este din cauza păcatului. Suferinţa trebuie să fie prilej de exercitare a virtuţilor şi a dragostei faţă de Dumnezeu. * Pentru rubricile "Răspunsuri duhovniceşti" şi "Sfaturi practice în Biserică", aşteptăm întrebările dumneavoastră la adresa redacţiei din Bucureşti şi la george.aniculoaie@gmail.com