Realităţi politice şi religioase la vremuri de răscruce, sub semnătura teologului Dumitru Stăniloae

Am ajuns la al treilea volum al publicisticii Dumitru Stăniloae din „Telegraful Român“, din perioada 1942-1993, aşa cum a fost editată de Patriarhia Română. Este un ultim volum cu conţinut care necesită poate o reflecţie mai adâncă, mai ales că ne aflăm în faţa unor teme numeroase şi multiple din publicistica lui Stăniloae. Totodată, scrisul profesorului Stăniloae marchează o perioadă de mari schimbări ale realităţilor politice şi religioase din România, determinate inevitabil de modificările geopolitice din anii â40. În volumul de faţă identificăm o serie de teme constante în opera lui Stăniloae, precum: slujirea preotului şi raportarea sa la problemele societăţii; relaţia dintre Ortodoxie şi Catolicism, mai ales în spaţiul ardelean; geneza poporului român şi îmbrăţişarea creştinismului; problemele învăţământului teologic şi ale formării viitorilor clerici sau relaţia dintre Stat şi Biserică.

 

Tot în această perioadă, Stăniloae poartă o polemică cu Lucian Blaga, pornită de la cartea acestuia, „Religie şi spirit“. Teologul sibian abordează cartea filosofului român într-un tipar creştin şi filosofic deopotrivă, riguros, cu argumente dogmatice şi istorice, care oricând poate fi utilizat într-o temă de discuţie în facultăţile de teologie şi nu numai. Alte două teme majore din această perioadă sunt legate de raporturile cu Catolicismul şi fiinţa Ortodoxiei în noua geopolitică europeană. La 16 august 1942, Stăniloae sesizează „o notă stridentă“ scrisă de un publicist greco-catolic la foaia „Unirea“ de la Blaj, cu referire la primirea episcopului Nicolae Colan al Clujului în marele areopag ştiinţific al României, Academia Română. Stăniloae califică gestul ziarului unit ca unul „iresponsabil“, mai ales că nu era pentru prima dată când adopta un astfel de comportament. Însă articolul din „Telegraful Român“ este important deoarece aduce în atenţie nu puţinele raporturi tensionate care au fost între ortodocşi şi greco-catolici în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, anihilate cu fermitate de mareşalul Ion Antonescu, care nu accepta astfel de polemici în spatele frontului. Însă, fricţiuni de acest gen au continuat şi după schimbarea politică de la 23 august 1944. La 20 decembrie, părintele Stăniloae semnala intervenţia lui Romul Boilă din ziarul „România nouă“, din Sibiu, care afirmase că dezideratul de unire religioasă din Ardeal şi Banat trebuie să se împlinească „în cadrele Bisericii universale a Romei“. Faţă de o astfel de afirmaţie, profesorul sibian a conturat argumentele dogmatice şi istorice prin care comunitatea românească nu se poate împlini decât prin ceea ce era înainte de 1700. Polemica a continuat în ianuarie 1945, când Stăniloae nu putea rămâne indiferent la afirmaţia profesorului Traian Marcu din acelaşi oficios al PNŢ, în care afirma că „Ortodoxia s-a arătat inferioară în acest război şmondialţ catolicismului şi protestantismului, întrucât ar fi aprobat totalitarismul şi purtarea războiului împotriva Rusiei“. Poate că un astfel de tipar discursiv ne pare cunoscut dacă ne raportăm la ce se spunea despre Ortodoxie în tumultuosul an 1989.

 

O altă temă majoră abordată de Stăniloae este legată de realităţile religioase din Rusia. Ne referim la schimbările determinate de atitudinea lui Stalin faţă de Biserică, din vremea războiului. Evident că o schimbare de atitudine nu a fost primită cu încredere de către entităţile creştine din spatele frontului, Biserica moscovită fiind considerată o „contrafacere bolşevică“. Însă schimbarea politică din august 1944 şi câştigarea războiului de către Naţiunile Unite au adus Ortodoxia românească în raporturi irenice cu Patriarhia Moscovei, acum recunoscută de patriarhiile apostolice. Tocmai de aceea, era nevoie de cunoaşterea Bisericii acum acceptată de regimul sovietic, Stăniloae abordând acest subiect într-o formă echilibrată, mai mult documentară. De altfel, cu un astfel de subiect, din iunie 1945, se încheie o etapă majoră din publicistica lui Stăniloae la „Telegraful Român“, marcată mai apoi de demiterea lui. Revenirea profesorului s-a înregistrat în 1979, însă, evident, nu cu aceeaşi forţă de care dăduse dovadă înainte de instalarea regimului comunist în România.