Recuperarea vederii pentru lumina cea adevărată

Noaptea Învierii lui Hristos îi adună pe mulți pentru primirea luminii. De aceea, percepția despre acest praznic este ca despre o celebrare a luminii, care, odată luată, încetează a mai trezi interes pentru realitatea la care trimite. La câți dintre cei care participă utilitarist la difuzarea solemnă a luminii în miez de noapte mai ajunge, după un ceas, vestea cea bună de la Liturghia imediat următoare
Utreniei Învierii? Și tocmai Liturghia descifrează natura Luminii care vine dincolo de această lume, pentru care lumina lumânărilor este un simbol, adică prilej de participare la o taină.

Lumina despre care dă mărturie Evanghelia după Ioan este Cuvântul lui Dumnezeu, care, prin creație, întrupare și jertfă, (re)devine viața întregii lumi. Vitală îi este lumii nu atât lumina solară, cât posibilitatea de a se hrăni din viața de comuniune veșnică dintre Tatăl și Cuvântul. Aceasta este Lumina la care trimite lumina oferită de la candela fiecărui prestol și întreaga perioadă luminată a Cincizecimii.

Înjumătățirea praznicului celor cincizeci de zile ale Învierii reia descoperirea evanghelică de la Liturghia din noaptea Paștilor. În miezul Evangheliei după Ioan și în centrul sărbătoririi Învierii stă afirmația făcută de Iisus în templul din Ierusalim la sărbătoarea Corturilor (cu jumătate de an înainte de răstignirea Sa): „Eu sunt Lumina lumii!”. Însă cuvintele Cuvântului întrupat nu rămân niciodată fără acoperire și autorul Evangheliei, reluându-le la începutul capitolului următor, își continuă cartea cu minunata vindecare de către Domnul a unui orb din naștere.

Toată această arhitectură mistică, după Ioan (alături de Faptele Apostolilor), este integrată liturgic de-a lungul perioadei Penticostarului pentru a arăta că întâlnirea cu Lumina în noaptea de Înviere și în toate cele cincizeci de etape luminoase până la Pogorârea Duhului Sfânt descoperă taina rezidirii noastre în Hristos ca făpturi înnoite și a realcătuirii noastre ca fii și fiice ale Învierii, în Biserică. De altfel, în acea noapte, sugestiile vestimentare și liturgice exprimă nemijlocit experiența nașterii din Dumnezeu sau a renașterii duhovnicești. Fiecare gest și fiecare cuvânt biblic cuplează liturgic lumina materială, dar iconică, specifică începutului prăznuirii, de experimentarea primară a Învierii ca taină a luminării în Hristos și în Biserică și a botezului ca participare mistică la taina biruinței jertfelnice a Domnului asupra morții. De asemenea, orbul se spală la scăldătoarea Siloamului după ce ungerea cu amestecul de pământ și salivă îi (re)face organul vederii. Astfel împlinește porunca Domnului, care trimite la gesturi de refacere lăuntrică, nu numai trupească, asociate de Părinții Bisericii Botezului și Mirungerii (chiar dacă ordinea acestora este inversată față de practica liturgică actuală), renaștere urmată de o creștere în cunoaștere confirmată de opțiunea duhovnicească pentru o viață în Hristos, fie și cu riscul marginalizării (deci, solidarizându-se cu Domnul). Totul într-o perfectă concordanță cu experiența convertirii temnicerului din Filipi în lumina predicii cutremurătoare, la propriu și figurat, ivită în toiul nopții din doxologia inimoasă a apostolilor Pavel şi Sila.

Învierea este reintegrarea anuală (Pasha), apoi săptămânală (începând cu „duminica mai înaltă”, după cum numește Grigorie Teologul antipasha, preocuparea Bisericii este în recuperarea vederii mistice a lui Hristos prin întemeierea în credința în jertfa și învierea Sa), în acest proces duhovnicesc de trecere decisivă la o viață nouă, în care suntem introduși prin tainica Lumină. O viețuire înnoită, însă nu pe seama puterilor noastre precare, ci prin (re)descoperirea existenței plenare în lumina lui Hristos, trăind prin credință pentru C(c)elălalt în taina jertfei făcătoare de comuniune veșnică.